Un roman care a supravieţuit Uniunii Sovietice

Nu-mi pot aminti şi explica de ce. Sau nu era în programa şcolară, sau învăţătorii (şi cei care îi manipulau din spate) îl trecuseră la index.

Oricum ar fi, l-am citit abia la începutul toamnei, când întâmplător mi-a picat în mână un exemplar din naraţiunea reeditată în condiţii grafice excelente de Editura Cartier şi am trăit şocul descoperirii unui mare roman. Nu-mi venea să-mi cred ochilor, dar aşa era. Cu fiecare pagină pe care o întorceam, mi se consolida convingerea că Singur în faţa dragostei este un mare roman, nu numai al literaturii basarabene, ci al întregii literaturi române. Cu toate că au trecut patruzeci şi patru de ani de la apariţia sa, nu şi-a pierdut frăgezimea. Odată cu prăbuşirea regimului sovietic au intrat în uitare atâtea şi atâtea romane şi poeme celebre cândva, dar nu şi acest roman insolit şi foarte bine scris. M-au izbit, în primul rând, nenumăratele şopârle ascunse în text, prin care autorul aminteşte de primul val de deportări în Siberia – bunăoară, Viorica Mircevna se trage dintr-o familie de deportaţi -, pe care l-a evocat cu simpatie şi căldură. Or, tocmai asta şi m-a frapat. Nici vorbă, romancierul a făcut dovada unui mare curaj solidarizându-se cu deportaţii şi vorbindu-i de bine. Ba mai mult decât atât, la un moment dat, autorul denunţă absurditatea acuzelor în urma cărora au fost ridicaţi sute de mii de basarabeni. Din acest punct de vedere, Singur în faţa dragostei este primul roman basarabean unde se evocă şi se denunţă urgia deportării (chiar şi dacă la nivel de şopârle, dar nici asta nu e puţin lucru) şi asta în plin comunism, când trebuia să ai curaj pentru a vorbi despre asta, şi nu după, când nu te mai pândeşte niciun pericol dacă aduci în discuţie tema în cauză. Afecţiunea autorului faţă de deportaţi străbate romanul de la un capăt la celălalt. Or, profesoara Viorica Mircevna, deportată împreună cu familia sa pe când era copil, se întoarce din Siberia şi începe lupta contra reprezentanţilor sistemului. Este adevărat că face disidenţă într-o şcoală de la ţară, dar, oricum, face disidenţă, fără să-i fie teamă, chiar şi după zeci de ani de gulag, să se revolte. Marea diferenţă dintre ea şi directorul Spânu e că cel din urmă este un produs tipic al mancurtizării şi îndobitocirii basarabenilor, pe când Viorica Mircevna este o disidentă. Ea are de ce şi pentru ce lupta. Şi ea nu se revolta doar contra directorului, dar contra unui întreg sistem care îşi propunea să-i marginalizeze şi să-i ţină în înapoiere pe tinerii basarabeni. 

Tot un disident este şi Radu Negrescu, dar e un alt fel de disident. Acesta protestează prin tăcere, ironie şi neimplicare. A nu fi nici de partea celor care se revoltă, dar nici de partea reprezentanţilor sistemului e tot o formă de luptă contra regimului sovietic. Faptul că se ţine tot timpul într-o parte, considerând că orice revoltă e inutilă, fiindcă niciun fel de schimbare nu e posibilă în Uniunea Sovietică nu poate fi pe placul autorităţilor, care nu-l privesc cu ochi buni şi abia aşteaptă să scape de acesta.

Prin alegerea prenumelor şi patronimicelor personajelor (Tamara Octavievna ş.a.m.d.), Aureliu Busuioc mai persiflează şi uşurinţa cu care basarabenii s-au lăsat mancurtizaţi.

Pe lângă toate astea, romanul lui Aureliu Busuioc mai e şi un roman despre ratarea intelectualilor basarabeni. Şi, nu în ultimul rând, e un emoţionant roman de dragoste.