Valeriu Pasat: Lăsaţi-ne să scriem istoria adevărată!

În legătură cu aceasta, publicăm un material la temă, semnat de istoricul Valeriu Pasat.

…Orice sărbătoare este, desigur, un prilej de totalizare şi de relaxare, însă, totodată, este şi o ocazie pentru a reflecta nu numai la ce am făcut, dar şi ce mai avem a face şi cum trebuie să procedăm în continuare. La acest capitol, noi, istoricii din Republica Moldova, fireşte, ne putem mândri cu anumite realizări profesionale: monografii, studii, cercetări, culegeri de articole, manuale, reviste; participări la congrese, conferinţe, colocvii de specialitate, de rang naţional şi chiar internaţional… Totuşi, mai avem foarte multe de făcut. Ne-o dictează specificul epocii în care trăim, precum şi specificul istoriei poporului nostru, plaiului nostru natal, aflate la confluenţa unor interese ale unor state mai puternice. Noi ne aflăm într-o perioadă de tranziţie, o tranziţie, trebuie să recunoaştem, cam lungă, sau, mai exact – cam lungită şi aceasta şi-a pus amprenta şi asupra activităţii istoricilor. Nu toţi au posibilitatea de a munci în arhive, de a valorifica acolo documente pentru a face anumite precizări sau pentru a scoate la iveală noi faţete ale unor adevăruri enunţate anterior cu jumătate de gură sau chiar trecute cu vederea intenţionat. Cu regret – trebuie să o recunoaştem -, unii istorici însă, chiar dacă şi au posibilitate, nu prea merg în arhive cu mare tragere de inimă… Însă, principala problemă a istoriei, respectiv, a istoricilor de la noi e că, în ultimele două decenii şi ceva ea s-a scris/ei (cei mai mulţi) au scris-o în funcţie de cine s-a aflat la putere… Nu reproşăm nimănui nimic, dar o rugăminte am avea, către domnii guvernanţi: să ne lase în pace, să beneficiem de dreptul elementar de a scrie istoria conform unor principii şi criterii istoriografice independente de voinţa unor politicieni. De altfel, acelaşi drept îl solicită – şi îl merită – şi lingviştii noştri, nu-i aşa?

„Rămâi de-a pururea copil, dacă nu ştii ce s-a întâmplat înaintea naşterii tale”, spunea Cicero. Şi noi trebuie să ieşim din copilărie, să ne maturizăm, oricât de multe şi de mari ar fi problemele şi dificultăţile ce ne stau în cale. Deşi sunt un pasionat de istorie de când mă ştiu şi nu pot concepe un alt obiect de cercetare decât istoria, sincer să fiu, uneori mă apucă invidia pentru activitatea medicilor, agronomilor sau managerilor, care au un obiect de studiu constant, vizibil, clar din mai multe puncte de vedere şi în linii majore – general acceptat. Or, în domeniul istoriei, şi cu deosebire în domeniul istoriei noastre, lucrurile stau cu totul altfel. Avea perfectă dreptate marele Nicolae Iorga când afirma că „Istorie se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat". Dacă e să ne ţinem de acest precept, atunci noi, generaţia noastră de istorici, în condiţii – orice s-ar spune -, de libertate a expresiei, de democraţie cum nu am beneficiat până acum, de acces practic nelimitat la arhive şi la cele mai diverse documente – noi, trebuie, suntem chemaţi, să scriem o istorie nouă sau pe nou, din unghiuri de vedere maxim apropiate de istoria care s-a întâmplat la noi cu adevărat – şi în trecutul îndepărtat, şi în perioade mai aproape de noi. Pur şi simplu „consumatorii de istorie” – elevii, studenţii, profesorii din şcoli, toţi iubitorii de istorie s-au săturat să fie serviţi cu descrieri ale unor evenimente, fapte şi personalităţi din istoria noastră aşa cum au vrut sau mai vor unii să fi fost acestea!

În ultimul timp am avut ocazia de a vizita mai multe localităţi din republică, de a comunica cu mai mulţi concetăţeni, oameni de diferite profesii şi opţiuni politice. Aş vrea să mă opresc la două aspecte ale observaţiilor mele de pe urma acestui benefic contact cu compatrioţii noştri.
În primul rând, cei mai mulţi sunt derutaţi de mulţimea de viziuni asupra istoriei recente a poporului nostru, a Republicii Moldova, viziuni contradictorii, care adeseori se exclud reciproc sau se bat cap în cap. Această situaţie necesită o solidaritate profesională a istoricilor, o colaborare mai energică, mai intensă, care ar duce şi la o apropiere a punctelor de vedere, a viziunilor, respectiv, găsirea unui număr mai mare de tangenţe în scrierea istoriei vechi, dar mai ales moderne şi mai ales contemporane a poporului. Dacă cineva îmi va spune că aşa ceva este imposibil, îi voi aminti că în ultimele decenii, istoricii din Germania şi cu cei din Franţa au început a scrie şi edita în comun manuale şi monografii privind istoria trecută şi recentă a nemţilor şi francezilor, prezentând de comun acord aspecte, momente şi personalităţi istorice care, cu 30-40-50 de ani în urmă apăreau în chip cu totul diferit, ba chiar antagonist, în cărţile de la Paris şi de la Berlin. Şi dacă au ajuns la o reconciliere istoricii din două ţări care secole de-a rândul s-au aflat „pe fronturi diferite”, adverse, părerea mea e că am putea găsi un limbaj comun, anumite modalităţi de apropiere, dacă nu de unificare în expunerea materialului istoric şi noi, istoricii din acelaşi spaţiu socio-istoric şi spiritual al Republicii Moldova.

A doua observaţie sau concluzie de pe urma deplasărilor mele prin republică şi a contactului cu concetăţenii noştri, pe care vreau să o fac acum publică, este starea alarmantă, deplorabilă, a bibliotecilor de la noi – la compartimentul literatură în limba populaţiei majoritate şi, în mod special – a literaturii istorice. Cred că e greu să vă imaginaţi, dar avem în republică biblioteci comunale, şcolare, liceale, dar şi raionale în care lipsesc cu desăvârşire cărţi elementare, adică generale, de istorie a Neamului nostru, ca să nu mai vorbesc de lucrări monografice privind anumite perioade sau personalităţile marcante ale istoriei noastre. Tocmai din acest motiv am luat decizia de a face donaţii de carte pentru câteva biblioteci importante de la noi. Donaţia este alcătuită din lucrările mele, scrise, elaborate sau îngrijite de subsemnatul în ultimii 20 ani, unele au beneficiat de aprecieri în presa republicană, dar şi departe de hotarele republicii. Ele vizează, cu precădere, istoria noastră contemporană, procesul de sovietizare a Moldovei şi consecinţele ei, în general, dramatice, tragice, dar esenţial mi se pare că aceste lucrări ale mele sunt nişte păstrătoare ale memoriei colective, ale memoriei poporului nostru, căci ştiu bine ce a spus cândva Napoleon: „Un cap (adică: un om, un popor) fără memorie este ca o fortăreaţă fără garnizoană”. Noi avem Cetatea noastră dragă, cu bune şi cu rele, pe care nu o putem lăsa nici o zi, nici o clipă fără garnizoană! Şi, în acest context, nu pot să nu evoc încă un gând luminos al lui Nicolae Iorga: „Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”. Comentariile, aici, cred că sunt de prisos…

Repet: cărţile donate de mine au în vedere istoria recentă, din ultimele şapte decenii, ale poporului şi statului nostru. Dar, nu încape nici o îndoială că concetăţenii noştri se interesează şi de alte perioade ale istoriei naţionale. Astfel încât, cine deţine cărţi de istorie privind alte perioade din trecutul nostru, poate face donaţii, pentru că lipsa cărţii de istorie se face simţită în toate bibliotecile din republică, iar compatrioţii noştri nu au pierdut interesul, pasiunea pentru istoria Neamului. Lansez acest apel: de a face donaţii de carte solicitată, de carte valoroasă, de carte istorică – către toţi istoricii şi către instituţiile ce îi reprezintă într-un fel sau altul: redacţii, edituri, centre de cercetare şi altele unde cu certitudine se găsesc nişte volume care s-ar putea să nu fie de primă necesitate acolo, dar care volume, ajunse în bibliotecile publice, vor aduce numeroşilor cititori bucuria descoperirii şi a cunoaşterii Adevărului care, biblic vorbind, ne face mai liberi şi mai puternici.  

Valeriu Pasat,
membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei