VÂNĂTORI BASARABENI RĂMAȘI ÎN ISTORIE

În câteva reportaje recente din România, am urmărit cum haite de lupi atacă stânele şi satele. Iar vânătorii, grupaţi în brigăzi, încearcă să strivească această furie a animalelor împinse de foame din păduri spre locuinţele omeneşti.

Odinioară în Basarabia situaţia nu era mai bună. Lupii pricinuiau daune considerabile oamenilor şi vânătorii, obținând permisiunile speciale din parte administraţiei guberniale, mergeau dintr-un capăt în altul al Basarabiei ca să vâneze haitele de lupi. Acestei preocupări este destinată o carte foarte interesantă – Amintiri despre vânătoarea în Basarabia, tipărită la Odesa, în 1854, al cărui autor este Constantin Stamati-Ciurea.

Lucrarea este, după părerea noastră, nu numai o descriere geografică şi istorică a ţinutului, dar şi un manual de ecologie prin felul de a vedea natura şi prin gândul sacru de a o ocroti. Constantin Stamati-Ciurea a obținut cu greu dreptul de a vâna în acest ţinut unde pământurile aparţineau marilor proprietari. Dar, fiind în serviciu de stat, a găsit o formulare foarte potrivită, motivându-şi dorinţa de a vâna prin necesitatea de a stârpi haitele de lupi care bântuiau Basarabia, făcând ravagii în turme de vite şi de oi. Un detaliu foarte curios ignorat de toţi istoricii literari îl constituie numele celor doi prieteni care l-au însoţit în această frumoasă aventură, începută la Chişinău şi încheiată pe malurile Dunării.

A sosit timpul să conturăm câteva date biografice, portretele celor doi amici ai lui Stamati-Ciurea, care erau doi boieri moldoveni, cam de o vârstă cu el: Vasile Kalmuţki şi Victor Dicescu. Valea Dicescu din Chişinău îi poartă numele. Vasile Kalmuţki a fost unul dintre nobilii care a venit în Basarabia din Bucovina şi a fost renumit printr-un testament lăsat fiilor lui Egor şi Mihail.

Victor Dicescu (1807-1891), ştabs rotmistru în armata rusă, a fost tatăl renumitului fruntaş al partidei moldoveneşti Pavel Dicescu şi bunicul celebrei cântăreţe de operă Anastasia Dicescu. A avut o moşie mare la Găleşti, în preajma oraşului Călăraşi, unde a şi murit, fiind înmormântat în curtea bisericii din sat.

Vasile Kalmuţki (1823-1888) a fost cumnatul lui, căsătorit cu sora Alexandra. Acest boier a fost renumit prin testamentul care l-a publicat şi în care scria că moşia Corjăuţi din Basarabia poate să treacă în posesia fiilor săi numai în cazul când aceştia vor avea urmaşi. Cele mai drastice din acest testament erau punctele 7 şi 8, care prevedeau: „…în cazul dacă fiii mei nu vor avea urmaşi direcţi, moşiile, ce li se lasă în uzufruct, vor trece în proprietatea zemstvei, ca într-una din moşii să se deschidă o academie agricolă, iar din veniturile moşiilor din România să se subvenţioneze anual, cu suma de lei una mie, orfanii dintr-una din instituţiile României.” Şi mai drastic era punctul 13 al testamentului: „…dacă vreunul din fiii mei va contesta acest testament, atunci, în afară de partea lui legală din moşii, tot avutul va trece imediat în proprietatea zemstvei basarabene.”

„Furia lui Egor Kalmuţki, la deschiderea testamentului, era nemărginită. Portretele defunctului au fost scoase şi duse în pod, deşi era destul ca el să se-nsoare şi să aibă moştenitori spre a evita rigorile testamentului, Egor Vasilievici a hotărât să nu se căsătorească decât la anularea ultimei voinţe a părintelui. Dorea într-o vreme să se-nsoare cu văduva şturmanului Ivanovski (Elena Ivanovna ), o femeie de o bunătate rară, dar şi aceasta a amânat-o, tot din cauza testamentului.

De fapt, nici zemstva, nici altcineva nu îndrăznea să se amestece în moştenirea lui Vasile Kalmuţki, încât Egor Vasilevici făcea tot ce-i plăcea. Trăia ca un feudal atotputernic, fiind poreclit Cressus al Basarabiei. Din imensa lui avere – pământuri (vii, herghelii de cai de rasă şi turme de vite,) case şi capitaluri – Kalmuţki avea un venit anual de vreo 400 000 ruble!

Când Egor Vasilievici a început procesul prin care se contesta oficial testamentul bătrânului, zemstva, prin avocatul ei, prinţul Cantacuzino, a pornit proces împotriva lui, bazat pe punctul 13, citat mai sus. Din partea lui Kalmuţki au pledat cauza avocaţii cu mare renume: Tache Ionescu, Muromţev, Karapcevski, Bobişcev-Puşkin, Maklakov, Donar Zapolski, Pergament ş.a. Procesul a trecut din instanţă în instanţă timp de mai mulţi ani de-a rândul, de două ori ajungând la Împărat. Egor Vasilievici îşi făcuse din proces un scop în viaţă, ne mai ocupându-se decât cu vânătoarea. Unica fiinţă, într-adevăr scumpă acestui boier rafinat, dar sălbatec, era soţia sa, adeseori rămânea în uitare, închisă în hotarele moşiei Sângerei, ca o pasăre într-o colivie de aur.” (Din trecutul nostru, 1935, nr. 17-20)
Împăratul a fost împotriva lui Egor Kalmuţki, acesta a pierdut procesul şi s-a sinucis.

Acum având o imagine clară a celor trei vânători descrişi în cartea lui Constantin Stamati-Ciurea, rândurile din acea carte o să ni se deschidă altfel şi vom avea revelaţia unei lecturi inedite graţie celor trei prieteni vânători.

* * *
Rătăcesc prin hudiţele şi ulcioarele Chişinăului de altădată, încălzit de un gând tainic şi plăpând ca speranţa unui îndrăgostit. Visez să-l zăresc pe Constantin Stamati-Ciurea aşa cum le-a fost dat să-l admire locuitorilor urbei la 1854, când patru furgoane încărcate cu vânători, câni şi cutii cu provizorii au purces la o uimitoare călătorie prin Basarabia.

De după fiecare cotitură aştept să-mi răsară înaintea ochilor perechile de cai focoşi, însetaţi de drumeţie, vânătorii cu pălăriile pe-o ureche şi cu glumele izvorând zâmbete pe buze, iar printre ei să zăresc figura sprintenă, licărul şiret al ochilor aceluia care mai târziu va da glas acestei frumoase aventuri întrată în istoria literaturii drept O vânătoare în Basarabia.

În Introducerea ce deschide volumul el face o mărturisire de credinţă care are valoarea unui testament literar: „Renumiţii autori Turgheniev şi Gogol au descris cu măiastra lor pană vastele stepe ale patriei lor. Turgheniev în Memoriile unui vânător şi Gogol în Taras Bulba. Aceste admirabile opuri ce le-am citit încă în tinereţele mele, m-au îndemnat să scriu şi eu impresiunile mele de vânătoare, săvârşite de mine în tovărăşie cu mai mulţi amici ai mei, prin Basarabia, patria mea mai restrânsă, începând de la Chişinău şi cutreierând stepele bătrânului Bugeac până la gurile Dunării.

…Poate că limba din scrierile mele române va face asupra cercurilor noastre literare, mai ales însă asupra supremului nostru areopag literar de pe malurile Dâmboviţei, o stranie impresie. N-am putut scrie altminteri. Limba română rustică, precum o vorbeşte poporul nostru din Basarabia, a fost singurul izvor din care m-am adăpat; nicio şcoală populară măcar; am fost şi sunt o insulă solitară în imensul ocean al slavismului. Mai mult nu zic.

Ofer iubiţilor cititori români în aceste pagini, scrise fără nicio pretenţie, naraţiunea unei vânătoare prin Basarabia. Doresc ca amintirile mele să dea vânătorilor români, care nu cunosc încă Basarabia, o idee despre bogăţiile, ce le-a conţinut acest binecuvântat petic de pământ, înainte cu 40 de ani, bogăţii ce azi sunt dispărute, lăsând în memoria încărunţiţilor băştinaşi impresia unui vis fermecător.”

Un distins vânător – Mihail Stamati-Ciurea

Numeroasa familie a Stămăteştilor a avut rădăcini chiar în inima Chişinăului , un fragment din casa lor şi azi să zărește pe str.Diordiţa, unde e fabrica de oglinzi. Ei au reuşit să dea mari personalităţi în diverse domenii: mitropoliţi, a scriitori, pictori, ingineri, vânători, sportivi de performanţă ş.a.

În acest şir de nume şi personalităţi un loc aparte îl ocupă Mihail Constantin Stamati-Ciurea.

Născut la 1872 şi mort în 1930. Din toţi copii scriitorului Stamati-Ciurea el a fost băiatul care a moştenit talentul de vânător al tatălui şi a umblat împreună cu el peste coclaurile caracuşenilor. Însemnările lui memorialistice scrise foarte îngrijit şi bogate în detalii mi se par opera unui scriitor, care pur şi simplu n-a vrut să persevereze în această meserie. Uşurinţa cu care descrie toponimia zonei nordice unde a vânat cu tatăl de mic copil trădează în el un savant înnăscut.

Şi-a făcut studiile la Viena unde a făcut pictura şi medicina. Tot acolo s-a căsătorit cu Ana von Wittmann, urmaşa unei familii de aristocraţi germani.

În lumea vânătorilor el a rămas celebru prin cazul de apărare a conacului de la Caracuşeni în anul 1917: „Deşi curtea era plină de oameni înarmaţi şi prizonieri, vreo 20 de soldaţi ai diviziei caucaziene au împrăştiat, în liniştea nopţii, întreaga apărare. Numai ţipătul unei slugi fidele, care-şi plătise credinţa cu viaţa, semnală primejdia ce se apropia. Nu demult, în acele regiuni au fost omorâţi proprietarul Caufman, răzeşul Simeniuc şi alţii, încât se ştia ce însemna un ţipăt disperat. Înconjurat numai de femei, moşierul nu-şi pierdu calmul şi, deşi nu se cunoştea numărul răufăcătorilor, care au atacat, deodată spre a fi bănuiţi mai mulţi, începu o apărare, fără precedent, a familiei sale. Peste 800 de gloanţe s-au tras asupra casei şi numai prin minune neînfricoşatul proprietar a scăpat de moarte. Ţintaş de forţă, Stamati-Ciurea ucise doi soldaţi, printre care şi pe conducător. Altă dată bandiţii au şi pătruns în casă şi, iarăşi, numai nemărginita vitejie a unui singur bărbat respinse pe barbarii năvălitori. Răufăcătorii s-au retras, iar a doua zi, însuşi comandantul corpului, generalul Wranghel, felicită pe eroul basarabean. Însă acea grozavă noapte n-a trecut fără urmări…” (Gheorghe Bezviconi. Boieriii Stamati// Din trecutul nostru. Nr.15-16; 1934-1935)
Acel stres grozav care nici nu poate fi comparat cu vânătoarea de lei l-a urmărit tot restul vieţii, de aceea a preferat să se stabilească cu traiul la Briceni, unde a fost şi înmormântat.

În fond, Mihail Stamati-Ciurea ne-a lăsat moştenire pagini puţine de ecologie spirituală, dar, totodată, a fost omul care a ştiut să marcheze o epocă.