Viața în canton

Unele au fost distruse, în altele însă mai trăiesc oameni, care și-au legat viața de calea ferată și bătaia roților de vagon. Ion Micleușan, din satul Iserlia, este unul din aceștia.

Iserlia este un sat la o margine de țară, în raionul Basarabeasca. Un drum de pietriș coboară o vale, trece pe lângă o instalație pe care scrie „Drujba”, amintind de colhozul de altădată, și intersectează o cale ferată. Pe dreapta, prima casă este un canton roz ascuns după niște copăcei de liliac. „De ce nu ați venit mai devreme?”, ne întâmpină gospodarul casei Ion Micleușan. Până să-i explicăm că ne-a prins ploaia, că drumul se repară, că ne-a luat timp să ne orientăm, el ne ia pe dinainte glumeț „De ce nu ați venit mai devreme să aduceți ploaia?”. În ziua ceea precipitațiile au năvălit să răcorească pământul după vreo două luni de secetă.

Drumul dintre satele Sadaclia și Iserlia

Cantonul în care ne invită e o căsuță simpatică cu ogradă, beci și alte acareturi. Cândva, de-a lungul căilor ferate din Moldova, era o sumedenie de astfel de construcții. Ele găzduiau brigadieri de linie care întrețineau un segment de cale ferată. Majoritatea au fost construite încă în perioada țaristă, de aceea pentru istorici ar prezenta un mare interes, pentru că pot fi considerate adevărate monumente de arhitectură, la fel ca și gările vechi. Cantonul lui Ion Micleușan nu a suferit modificări de aspect, e aproape la fel ca în 1905, când a fost construită.

Peste 40 de ani la calea ferată

Ion Micleușan a început să lucreze la căile ferate în 1973. Avea pe atunci 24 de ani. Nu făcuse universitate sau altă instituție specializată, ci a învățat meseria din mers. „Pur și simplu am ajuns să lucrez cu așa oameni, care nu erau mari cărturari, dar în schimb știau lucrul la perfecție. Am prins firul de la dânșii, pentru mine cuvântul lor era lege”, povestește bărbatul. În cei peste 40 de ani de muncă a ajuns de la simplu ajutor la șef de linie. Nici nu-i venea să creadă că poate vreodată să ocupe o funcție de conducere. În fiecare dimineață, la ora 7, pleacă la Basarabeasca, la serviciu și se întoarce la 9 seara. De fapt, mulți din Iserlia lucrează în CFM, pentru că e singura întreprindere care mai plătește bani. Soția lui, Dora, care uneori intervine în discuția noastră cu mici precizări, zice că la ei în casă funcționează zicala „Jupânul ține drumul, iar jupâneasa ține casa”. Chiar dacă au trăit o viață pe lângă calea ferată, soții Micleușan spun că muncesc și la pământ, pentru că la sat e imposibil să trăiești dacă lenevești, iar seceta din vara aceasta i-a lovit și pe ei. De aceea erau bucuroși că ploua în ziua când i-am vizitat.

„Cel mai greu a fost în ‘92”

Ion Micleușan crede că cei mai interesanți ani au fost cei de la început. Atunci era avid de cunoștințe, de noua meserie, astfel că la scurt timp a devenit șef de echipă cu muncitori mai maturi decât el. Perioada grea a venit în anul 1992, când a izbucnit războiul pe Nistru. Marfarele din Rusia și Ucraina au încetat să mai treacă din cauza faptului că nodul feroviar de la Bender era blocat. S-a ajuns până la șapte luni de rețineri la salariu. Situația s-a îmbunătățit odată cu venirea la conducerea CFM a lui Miron Gagauz, susține interlocutorul meu. Atunci au fost achitați toți banii. Restanțele de salariu din ultimul timp îl îngrijorează însă din nou. „Pentru omul muncitor îi greu. Noi, cei de la țară, mai găsim o roșie, un castravete, dar cei care stau la etaj sunt nevoiți să fugă”, spune îngândurat Ion Micleușan.

Cantonul a fost construit în 1905

„Când pleacă un om, rămâne un loc pustiu”

Una din consecințele întârzierii salariului pentru ultimele luni este faptul că mulți subalterni de-ai săi au început să-și ia liber pe cont propriu. „Iată la Basarabeasca am 21 de montatori de cale, dar la lucru vin șapte oameni. Care e în concediu, care s-a eliberat și a plecat la Moscova sau în alte parte. Tinerii în schimb nu prea vin să se angajeze. Desigur, oameni de neînlocuit nu sunt, dar atunci când pleacă un specialist bun, în care să ai încredere, rămâne un loc pustiu”, adaugă bărbatul. Unul din motivele invocate la întreprindere este faptul că ar circula mai puține trenuri, iar întreținerea căii ferate e costisitoare. Ion Micleușan vine cu exemple: schimbarea unei traverse de beton costă în jur de o mie de lei, o locomotivă are nevoie de 18 tone de motorină…Totuși bătrânul speră că situația se va schimba în bine, pentru că el este gata oricând să-i învețe pe cei mai tineri să devină maiștri profesioniști.

Soții Micleușan locuiesc la canton peste 30 de ani

Trenul spre Basarabeasca – așteptat de ucraineni

Cantonul lui Ion Micleușan se află exact în zona de frontieră. Calea Ferată trece prin Iserlia, ajunge pe teritoriul Ucrainei unde parcurge 14 kilometri, după care intră din nou în Republica Moldova, în Basarabeasca. Pentru satele de pe traseu Basarabeasca este cel mai apropiat oraș. Aici ucrainenii vin să-și vândă produsele lactate. Se întâmplă ca trenul de pasageri să fie plin, iar oamenii să stea și în picioare. În general, în Iserlia locuiesc și găgăuzi, și bulgari, și ucraineni, și moldoveni. „Înțeleg un pic limba bulgară, doar dacă omul vorbește încet, cu viteza întâi, dacă apasă pe accelerație, nu mai pricep nimic”, râde bătrânul. Ion Micleușan se consideră un om împlinit – are cinci feciori, doi dintre care lucrează cu el, și opt nepoți. Acum nu vrea decât să-i dea Dumnezeu sănătate ca să poate lucra în continuare.