Vitalie Răileanu în dialog cu Iurie Colesnic: „Am uitat să luptăm cu bolşevicul din noi”

– Am intrat pentru prima oară în arhiva SIS-ului, mai bine zis în edificiul acestei instituţii în anul 1991 şi, de atunci, am lucrat cu materialele din arhiva ei. Am fost unul dintre primii cercetători care aproape zilnic am lucrat cu dosarele SIS-ului. Impresia pe care o am şi astăzi este că sunt oameni, sunt destine, sunt dosare pe care nu o să le putem citi niciodată. Democraţia declarativ a învins în 1991, dar real nici astăzi noi nu putem declara cu certitudine că avem acces liber la informaţie. Se pare stranie această situaţie când cu multe cuvinte am condamnat ororile regimului comunist, dar cu mare stricteţe păzim accesul la originile acestor orori. Crimele comise pe care noi le ascundem şi astăzi, sunt o dovadă că noi nu am condamnat niciodată regimul comunist totalitar şi nici în viitorul apropiat nu suntem gata să o facem. Atunci când vom rosti răspicat numele tuturor călăilor, atunci când vom onora numele victimelor, atunci când vom exclude orice posibilitate de a reveni la un regim totalitar, am putea spune că suntem pe calea

În dialog cu Omul – şi despre Om 83 corectă. Când scriu despre arhiva SIS-ului, îmi amintesc de un arhivar în vârstă, Mihail Buga, care astăzi nu mai este, dar care a făcut tot posibilul să mă ajute să public cât mai mult din dosarele SIS-ului, fapt pentru care o să-i rămân recunoscător toată viaţa. Tot mai des, dar recunoaştem cu multă zgârcenie, vorbim despre unele calităţi deosebite ale lui Andrei Lupan, iar documentul semnat de Andrei Borş m-a derutat complet… Problema noastră a fost şi este, că noi, luptând cu bolşevismul, am uitat să luptăm cu bolşevicul din noi şi continuăm să privim oamenii de pe poziţii de clasă, să-i analizăm de pe poziţii etnice, să le căutăm tuturor defecte fără să avem curajul să le recunoaştem şi meritele. În primul rând, trebuie să pornim de la premiza că omul este şi trebuie să fie liber, deci el are dreptul să aibă opinia sa, să promoveze propria linie comportamentală şi să fie responsabil pentru ceea ce face. Oamenii nu pot fi scoşi din epoca în care ei s-au format şi au trăit, Andrei Lupan a fost ilegalist, adică adept al ideologiei comuniste, într-o perioadă când o bună parte din Europa avea o orientare naţional-socialistă, adică fascistă. Comportamentul lui, pe tot parcursul vieţii a fost marcat de ideea de a elibera ţăranul, de a-i da pământ şi de a renaşte ţara printr-o viaţă nouă, nemaicunoscută până atunci. Fiind scriitor, el şi-a asumat responsabilitatea pentru destinul organizaţiei scriitoriceşti, în nişte vremi foarte dificile: stalinismul paranoic cultivat în Basarabia ocupată de sovietici, cenzură, denunţuri la securitate şi o presiune extraordinar de mare din partea activiştilor de partid veniţi din Transnistria şi fiind orientaţi să ne absolvească şi să ne purifice de tot ce este românesc, de tot ce este basarabean începând cu limba şi terminând cu ştiinţele exacte. Doar un colos spiritual putea să reziste şi să obţină readucerea clasicilor în manualele şcolare, crearea aleii clasicilor, susţinerea tinerilor scriitori autentici: generaţia Ion Druţă, generaţia Grigore Vieru, generaţia Nicolae Dabija. Da, el avea alte viziuni, dar el era un democrat care înţelegea că evoluţia literaturii aduce şi mari schimbări. El a fost omul care a refuzat editarea operelor complete în format mare, fiindcă considera că opera lui literară este mult mai modestă în comparaţie cu cea a scriitorilor mai tineri. Dar nu acesta este marele merit al lui Andrei Lupan, în arhivele SIS-ului am citit scrisorile de reabilitare a scriitorilor transnistreni şi basarabeni condamnaţi la moarte de către troica NKVD-ului. În toate aceste scrisori semnate de preşedintele Uniunii Scriitorilor, Lupan a găsit argumentele necesare care excludeau orice dubii şi reabilitau zecile de victime care au suferit pe nedrept. Când scriu aceasta, îmi amintesc de alţi scriitori care în referinţele făcute la solicitarea KGB-ului au dat avize negative, adică n-au iertat pe colegii lor nici după moarte, pornind tot de la ideologia de clasă. Referitor la documentul semnat de Andrei Borş pot spune următoarele: el reprezintă cel mai elocvent exemplu al omului de ştiinţă din acea epocă, primează nu regimul, dar adevărul, primează demnitatea şi apoi consecinţele. Eu, care ştiam atâtea istorioare despre acest om, multe cu caracter anecdotic spuse şi savurate cu plăcere de foştii lui discipoli, am rămas profund surprins de conţinutul acelui document, de curajul cu care el a demonstrat că limba moldovenească este de fapt, limba română. Un adevăr care mulţi intelectuali, sau mai bine zis pretinşi intelectuali îl contestă şi astăzi, dar de fapt, ar fi bine să studieze în amănunt documentul semnat de Andrei Borş.