Din primele zile ale celei de-a doua ocupaţii sovietice a teritoriilor româneşti de la Est de Prut, poliţia politică sovietică a înăsprit măsurile represive. Cei care în perioada administraţiei româneşti (1941-1944) nu şi-au demonstrat devotamentul faţă de comunişti erau trimişi la munci forţate în Gulag şi întreaga avere le era confiscată. Aceeaşi soartă a avut şi Dionisie Florea, absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Leningrad. În 1944, el a fost condamnat la zece ani de Gulag, iar, după ce s-a întors acasă, a fost toată viaţa cadru didactic în s. Chiperceni, r-nul Orhei.

Dionisie Florea s-a născut la 17 octombrie 1913, în s. Martînoşa, r-nul Novomirgorod, regiunea Kirovograd. Această localitate era situată în centrul Ucrainei şi a apărut la începutul sec. al XVIII-lea, după ce moldoveni şi ucraineni au fugit aici din calea turcilor şi a tătarilor din Crimeea. Băiatul a absolvit şcoala medie în localitatea de baştină, unde limba de comunicare era româna. Tatăl său, Ştefan, a fost militar, iar când a revenit acasă, a devenit plugar. Mamă-sa, Maria, a fost casnică. În 1935, Dionisie a fost înmatriculat la Facultatea de Limbi Romanice, specialitatea limbă franceză, a Universităţii de Stat din Leningrad, pe care a absolvit-o în 1940. După aceasta a fost repartizat la muncă în oraşul Tiraspol, ca inspector şcolar zonal.

Războiul germano-sovietic i-a schimbat viaţa

După ce a început războiul germano-sovietic și a fost chemat la Comisariatul militar, viaţa i s-a schimbat radical. Nici nu a reuşit să primească armă, când a început un bombardament şi, cine erau de față, au fugit care şi încotro. În învălmăşeala creată, mulţi s-au retras spre Nistru. Comandantul, de etnie rusă, i-a ordonat să aducă nişte vergi din păduricea din apropiere şi să facă nişte suporturi pentru a trece râul în Basarabia. În urma unui nou bombardament, aproape toţi au decedat. Nistru era roşu la propriu. Au rămas în viață doar câţiva dintre cei chemaţi la arme. Când Dionisie a decis să se întoarcă la Tiraspol, acolo intraseră deja trupele române.

Pentru a-şi asigura existenţa, tânărul specialist s-a angajat la Biblioteca orăşenească din Tiraspol, unde a activat până în primăvara anului 1944. În această perioadă, a participat la întrunirile organizate de intelectualitatea din zonă şi a promovat cultura românească în mediul tiraspolean. Tot atunci a semnat un articol, scris de unul dintre amicii său, pe care l-a publicat pe prima pagină a unui ziar local, în care menţiona inclusiv că „populaţia oraşului Tiraspol a întâmpinat cu bucurie oştirile române eliberatoare”.

Semnarea acestui articol, care exprima întrutotul realitatea acelor timpuri, a constituit motivul arestării sale de către trupele NKVD-iste chiar în primele zile după ocuparea Tiraspolului. A fost reținut la 27 aprilie 1944, iar la 3 august, același an, în baza unui simulacru de judecată a Tribunalului Militar, a fost învinuit de crime cu caracter contrarevoluţionar și trădare de Patrie. A fost condamnat la zece ani privaţiune de libertate, fără confiscarea averii, căci omul nu avea niciun bun, şi cinci ani privare de drepturi civile.

I s-a spus că trebuie să-şi spele vina cu sânge

Până la începutul lui august, Dionisie a stat în închisoarea din Odesa, după care a fost trimis în „batalionul disciplinar”. I s-a spus că trebuie să-şi spele vina cu sânge, după care va fi eliberat. „Batalioanele disciplinare” erau constituite din condamnaţii politici şi/sau prizonieri. Acestea practic nu erau asigurate cu provizii şi armament, iar condamnaţii erau trimişi primii în lupte, în calitate de carne de tun. În spatele acestor osândiţi, erau trupele NKVD, care îi împuşcau în caz de retragere. Peste ani, Dionisie Florea îşi amintea cum camarazii lui cădeau în luptă, dar el a avut noroc şi nici nu a fost rănit.

Între timp, mamă-sa, Maria Florea, i-a scris o scrisoare lui Stalin, pe care-l ruga să-i graţieze fiul. Pe 11 ianuarie 1946, după un an şi cinci luni, femeia a primit un răspuns negativ.

După încheierea războiului, a fost dus împreună cu alţi supravieţuitori la tăiat pădure în taigaua siberiană. Ziua de lucru dura 12-14 ore, lucrau fără odihnă şi sărbători. În lagăr nu exista solidaritate umană, principala preocupare a fiecăruia fiind să supravieţuiască. Deţinuţii s-au obişnuit cu munca fizică extenuantă, cu frigul pe care-l îndurau permanent, însă cel mai greu le era să lupte cu foamea. Din cauza alimentaţiei proaste, în închisoare se înregistrau şi cazuri de canibalism.

Criminalii de drept comun i-au jucat viaţa la cărți

Şi Dionisie a fost la un pas de moarte. Odată, deţinuţii au fost trimişi să transporte marfă peste un râu acoperit cu gheaţă. Însă stratul de gheaţă era slab şi se rupea sub greutatea lor. Mulţi şi-au găsit sfârşitul atunci. Altădată, erau obligaţi ca să spargă gheaţa de pe râu, ca să treacă tehnica pe celălalt mal. Lucrul era greu şi, pentru a se încălzi, li se dădea spirt curat. Iar într-o zi geroasă, cu zăpadă mai înaltă decât omul, când erau duși la lucru, Dionisie Florea a alunecat şi a căzut pe şine. Până a reuşi să se ridice, de el s-a apropiat santinela şi l-a lovit cu patul armei între omoplaţi. De durere, era cât pe ce să-și piardă cunoştinţa. Tocmai atunci se apropia trenul. Nefiind în stare să se miște, el s-a cotilit între şine şi trenul a trecut deasupra sa. Şi peste ani, amintindu-şi de acel caz, Dionisie Florea spunea că atunci a trecut prin infern.

În lagăr se aflau învinuiți de trădare de patrie și alte acuzații inventate de regimul sovietic, dar şi ucigaşi la propriu, care jucau la cărţi viețile deţinuţilor politici. Și Dionisie Florea a fost victima acestora. La un moment dat, cel care a mizat pe viaţa lui Florea a început să piardă. Pentru a-şi salva viaţa, Dionisie le-a spus că el cunoaşte multe lucruri interesante, pe care ar putea să le povestească jucătorilor de cărţi. Şi a început să le povestească romane din literatura universală. În felul acesta, a căpătat autoritate în rândul condamnaţilor, care n-au mai încheiat partida şi l-au poreclit Uciteli (învăţătorul – ru.). De aceea, în caracterizarea pe care i-a scris-o la eliberare, conducerea lagărului a menționat că Florea a iniţiat acolo un cerc de promovare a cunoştinţelor.

Evadarea și pescarul…

Dionisie Florea era un bărbat de statură mijlocie, dar, din cauza muncilor extenuante, a ajuns să cântărească 48 kg la vârsta de 32 de ani. Odată în an, deţinuţii aveau dreptul să primească de acasă câte o scrisoare și un colet cu alimente. Mamă-sa obişnuia să-i trimită o bucată de slănină sărată, scriindu-i să mănânce în fiecare zi câte o fărâmă, ca să-şi menţină puterile. Însă în lagăr funcționa o lege nescrisă – de a împărţi frăţeşte, cu ceilalți, conţinutul coletului. Astfel, rămâneai cu nimic. În acel an, când se pregătea să împartă slănina, un deţinut mai în vârstă l-a sfătuit ca să-şi întremeze puterile o zi sau două, după care să fugă din lagăr. Chiar dacă nimeni nu evadase până la el, pentru că acest lucru era ireal – de jur împrejur era numai pădure deasă şi mlaştini, Dionisie nu mai avea ce pierde… Şi, în timp ce tăia pădure, îmbrăcat în haine de deţinut, cu numere pe piept şi pe spate, a reuşit să evadeze.

Pentru a-şi menţine puterile, el doar sugea slănina şi se alimenta cu pomuşoare şi smoală de pe copaci. La un moment dat, a fost ademenit de miros de peşte. Pe malul unui lac, se afla un cort şi un pescar. Florea s-a apropiat de acesta şi l-a rugat să-i dea ceva să mănânce. Pescarul i-a promis că nu-l va denunţa, l-a hrănit cu zeamă de peşte şi l-a culcat în cortul său. Apoi tot el a anunţat administraţia lagărului și despre fugar.
Universitatea l-a scăpat de câini

Soarta celor care evadau din lagăre era pecetluită – câinii din lagăr îl devorau în prezenţa tuturor condamnaţilor, ca să fie de învăţătură pentru toţi. Spre uimirea sa, însă, Dionisie a fost dus la şeful lagărului, care l-a anunțat că, studiindu-i dosarul, a văzut că ambii au absolvit aceeaşi Universitate. Prin urmare, a hotărât să-l lase în viață și i-a adăugat doar cinci ani de detenție pentru tentativa de evadare.

După decesul lui Stalin, dosarele mai multor condamnaţi, inclusiv a lui Dionisie Florea, au fost revăzute. La începutul anului 1955, el a revenit la Tiraspol, unde locuiau surorile sale, însă nu i-a fost permis să stea în oraş. Fiind privat de drepturi civile pe o perioadă de cinci ani, el avea și interdicția de a sta în orașele mari. Astfel, a plecat în oraşul Baianaul, RSS Kazahă, unde a activat în calitate de cadru didactic. În 1960, a revenit și s-a prezentat la direcţia raională de învăţământ Orhei, care l-a repartizat la muncă, ca profesor de franceză, în s. Chiperceni. În 1990 a fost reabilitat, iar în 1993 a plecat la cele veşnice.