Potrivit Asociaţiei obşteşti „Juriştii pentru Drepturile Omului”, R. Moldova a pierdut dosarul Taraburca contra Moldovei.
Reclamantul Andrei Taraburca, născut în anul 1988, a participat la protestele din 7 aprilie 2009 împreună cu prietenul său S. El a fost reţinut de poliţişti şi bătut în dimineaţa zilei de 8 aprilie. Medicul de la Comisariatul General de Poliţie nu a depistat semne de violenţă pe corpul acestuia. La 10 aprilie tânărul a fost adus în faţa judecătorului de instrucţie care i-a aplicat 30 zile de arest preventiv. În aceeaşi noapte reclamantul a fost transferat la Penitenciarul nr. 13. El a fost impus să meargă printr-un coridor al ofiţerilor de poliţie, cunoscut sub numele „coridorul morţii”. Încheierea de arestare preventivă a fost casată la 16 aprilie 2009 şi el a fost eliberat imediat.
La 14 aprilie şi la 15 aprilie 2009, reclamantul a înaintat două plângeri la organele procuraturii, susţinând că a fost maltratat. Un alt medic care l-a examinat pe 14 aprilie 2009 a înregistrat zgârieturi şi vânătăi pe faţa acestuia.
Prima plângere a reclamantului a fost primită de Procuratura militară la 21 aprilie 2009. Procurorul a decis să nu înceapă urmărirea penală, bazându-se pe declaraţiile lui S., prietenul lui Andrei, că nu a fost maltratat şi nu a văzut ca prietenul său să fie supus bătăilor. Procurorul a sugerat că leziunile de pe faţa reclamantului ar putea fi cauzate în urma încăierărilor din 7 aprilie 2009.
Potrivit Guvernului Moldovei, reclamantul nu a fost maltratat pe durata detenţiei acestuia. Cu toate că a fost asistat de un avocat, el s-a plâns de actele de brutalitate din partea poliţiştilor doar după o săptămână după arestarea sa, la 14 aprilie 2009. Reclamantul a avut traume fizice şi psihice: o serie de investigaţii medicale l-au diagnosticat cu hipertensiune inter-cranială şi o tulburare de stres.
În faţa Curţii, invocând art. 3 CEDO (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante), reclamantul a pretins că a fost bătut în custodia poliţiei şi că investigaţia efectuată a fost una neadecvată. El s-a mai plâns că nu i s-a permis să-şi contacteze părinţii sau să-şi angajeze un avocat ales, că a fost intimidat şi nu i s-a permis să se plângă de maltratarea sa până la 14 aprilie 2009.
Din cele relatate de reclamant, Curtea a observat că, atunci când a fost arestat, dânsul avea o starea sănătăţii bună, dar peste o săptămână – la 14 aprilie 2009 – un alt medic a înregistrat urme de violenţă pe faţa sa. Faptul că reclamantul nu s-a plâns de actele de brutalitate ale poliţiei înainte de această dată, după cum a sugerat Guvernul, nu ar însemna că nu a fost supus violenţei. Din contra, este perfect inteligibil că dânsul ar fi putut depune o asemenea plângere doar după ce ar fi avut o întrevedere cu avocatul său în care ar avea încredere, având în vedere nesiguranţa de la acel moment: multe persoane au fost maltratate şi umilite, judecătorii examinau cauzele la sectoarele de poliţie într-o manieră sumară, iar avocaţii numiţi din oficiu ignorau vizibilele urmă de violenţă de la clienţii săi, aşa cum a fost şi în cazul reclamantului.
Curtea a concluzionat că a existat o violare a art. 3 CEDO în ceea ce priveşte maltratarea reclamantului de către poliţie.
Reclamantul va primi şi daune morale în sumă de 15.000 de euro şi materiale în sumă de 1.500 de euro.
