Ce facem pe 29 iulie?

Oamenii ştiu deja: dacă vor să rămână Băsescu, nu vor merge la vot ca să nu ajute la completarea numărului de cincizeci plus unu, care ar face valid referendumul, iar cei care vor să îl demită pe Băsescu merg la vot şi îi încurajează şi pe ceilalţi să meargă. Aceştia din urmă spun: „De ce să nu votaţi? Exprimaţi-vă părerea!”, cei dintâi spun: „Noi nu vrem acest referendum pe banii publici. Să nu mergem la vot înseamnă să nu-l recunoaştem”.

Cel mai simplu e să stai de o parte şi să asculţi discuţiile. Cei care nu vor să fie demis Băsescu, sigur nu vor vota. E o matematică simplă la mijloc. Ca referendumul să fie valid, trebuie să se prezinte la urne aproximativ nouă milioane de votanţi. Ideea lor e sabotarea prin absenţă. Ei speră că, neprezentându-se, şansele referendumului scad. Şi se tem. Fiindcă în situaţia în care merg la vot nouă milioane de oameni, din care patru milioane votează împotriva demiterii, iar cinci pentru demitere, aceştia din urmă câştigă. Dacă, în schimb, la urne merg opt milioane de alegători care votează pentru demitere, dar nu se realizează numărul de nouă milioane, Băsescu rămâne.

Cam asta poţi auzi peste tot: pe stradă, pe terase, la radio. Asta citeşti pe Facebook, pe bloguri, pe site-urile de ştiri. Şi mai sunt doar două zile. Însă, ca în orice situaţie, tensiunea creşte pe final atât de mult, încât îţi vine să te încui în casă.

Eu m-am tot gândit şi am ajuns la concluzia că nu voi intra în vreo polemică pro sau contra. Mai ales pe 29 iulie. Să nu fiu greşit înţeleasă, nu e vorba că nu îmi pasă sau nu am o poziţie. Dar până la urmă chiar am ajuns să îmi pierd speranţele şi să cred că votul meu, în general, nu schimbă nimic. Eu nu cred în formula: „Tu contezi!” decât atunci când e vorba de familia mea, de prietenii mei.

Chiar aştept ziua de 29 iulie, sunt nerăbdătoare să văd ce va fi, dar cel mai mult aştept această duminică cu emoţie ca să îi spun tatălui meu „La mulţi ani!”, ca să îi spun „La mulţi ani!” lui Luca, băiatul prietenei mele.

Aşa că, deşi trăiesc într-un stat sau altul, deşi îmi doresc ca totul să fie bine, parcă, sincer, mă gândesc mai mult la cei pe care-i iubesc decât la cei care ne mint zi de zi la televizor.