Diferenţa e că la noi apare la început „filmul”, cartea lăsându-se aşteptată. Filmul este extrem de prost – cu elemente ieftine propagandiste, utopice. De fapt, pe post de „carte” a zilelor noastre poate fi considerat discursul (sau lectura discursului) lui Vlad Filat de marţi-seară. La început s-a creat „orizontul de aşteptare”. De o săptămână, în calitate de prim-ministru, Vlad Filat se întâlneşte cu tot felul de oameni – asta numindu-se „consultare cu societatea civilă”. Se ştia că Filat se va întâlni cu Voronin, de fapt, la asta se rezumă circul „consultării cu societatea civilă”. O fi Voronin ofiţer şi şef de partid comunist, dar iată că e şi „societate civilă”. Ca să nu credem că viaţa e prea roz şi că totul ni se dă mură-n gură, după întâlnirea cu Voronin, Filat ne-a amânat o zi cu declaraţiile. Asta în contextul în care exista frica ruperii AIE şi a îmbrăţişării dintre cei doi, până acum mari duşmani politici. Am mai trecut prin scenariul ăsta ieftin al trădării – căci e vorba de trădare – când Voronin s-a „împrietenit” cu Iurie Roşca… Discursul lui Filat a semănat cu un referat prost, copiat din diferite surse. Pentru aşa ceva probabil că ar lua un „5” la facultate. Pentru că nu ne-a spus nimic ce nu ştiam, doar texte-texte-texte previzibile. Cu toate astea, discursul a fost citit, pregătit dinainte, nu a fost o comunicare liberă. Asta nu a încurcat deloc bâlbelor lui Filat.
„Nimicul” lui Filat are totuşi nişte nuanţe care merită atenţia noastră (în lipsă de altceva). Deşi nu şi-a dat demisia, cum se zvonea, premierul a vorbit despre criza AIE. Nu a spus nume, ceea ce iarăşi mi s-a părut o lipsă de respect atât pentru jurnalişti, cât şi pentru restul cetăţenilor. S-a folosit doar de aluzii, pentru a arăta cu degetul personajele care-i sunt antipatice.
Cine sunt „personajele antipatice” lui Filat? E destul de clar: Marian Lupu care încurcă mersului armonios al AIE şi Vlad Plahotniuc. Şi în direcţia lui Plahotniuc au fost aruncare mai multe aluzii, de la expresii ca „grupuri de interese” (sintagmă împrumutată de la politicienii din România), „funcţii obţinute conjunctural”, „mafiotizarea ţării” etc… Personal, ştiu mai multe despre Chuck Palahniuk decât despre Vlad Plahotniuc. Dacă Chuck Palahniuk stă în spatele unor romane foarte bine construite, Vlad Plahotniuc e acuzat făţiş că ar dirija „mafiotizarea” Moldovei. Aici Plahotniuc îl bate pe Palahniuk – dacă scriitorul american poate fi considerat unul dintre cei mai buni autori contemporani, Plahotniuc este arătat (de echipa Filat) cu degetul ca inamicul public numărul unu, nu doar „unul dintre”. Deşi, în discursul său, Filat a insistat că vorbeşte ca prim-ministru, a fost foarte puţin credibil, aproape imposibil să nu te gândeşti la businessmanul Filat.
Mi s-a părut o scuză ieftină şi jalnică ceea ce se citea în spatele discursului: ţara merge prost din cauza lui Lupu şi a lui Plahotniuc. Ar fi mai credibil că lui Filat (ca businessman sau chiar ca persoană) îi merge prost din cauza lor, nu ţării. Cum altfel poţi înţelege „soluţia de compromis”, adică întâlnirea amiabilă cu Voronin? Păi, până acum, nu Voronin era declarat de Filat duşmanul nr. 1 al democraţiei din Moldova?! Contul lui Voronin e mai subţire decât al lui Plahotniuc? Mă îndoiesc… Ar fi timpul ca Vlad Filat să vorbească deschis, nu în fabule. E datoria lui faţă de noi, cetăţenii şi, nu în ultimul rând, noi, cei care l-am votat. Ar fi timpul să-şi asume propriile eşecuri ca politician, nu doar să arate cu degetul spre alţii. Pentru că nouă ne e frică. Şi nu e deloc bine. Ne e frică de alianţe dubioase, de nimicul care apare atunci când se dă vina pe alţii. Şi, recunosc, de revenirea comuniştilor.
L-am votat pe Filat. Ca politician. Dacă am votat pentru cineva – avem dreptul şi să-i cerem. Eu îi cer doar atât – să nu ne dezamăgească (şi mai mult). Şi să nu ne ţină într-o carte scrisă execrabil.
