Dumnezeu nu stă la pândă cu parul

Despre acest aspect vreau să scriu astăzi. În numerele următoare vom vedea ce crede morala creştină despre păcate şi clasificarea lor, dar şi ce înseamnă jertfa bineplăcută lui Dumnezeu. În aceeaşi predică de care amintesc mai sus, preotul spunea că mersul la biserică şi dările financiare, împreună, ar constitui acea jertfă bineplăcută.

Dumnezeu este – din păcate – de multe ori perceput ca un Dumnezeu aspru şi răzbunător. Dreptatea Lui este pusă deasupra iubirii Lui. Pentru o bună înţelegere, ar trebui să privim mai întâi spre facerea lumii şi căderea omului. Dumnezeu nu l-a blestemat pe Adam, adică nu i-a spus „În ziua în care vei mânca din pom, să mori!”; la Dumnezeu nu apare acest conjunctiv care ne-ar încuraja să vedem moartea ca o pedeapsă impusă de Dumnezeu, şi nu ca o consecinţă a neascultării. Pentru că asta s-a întâmplat. Dumnezeu i-a spus lui Adam „În ziua în care vei mânca din pom, vei muri negreşit” (Facerea 2; 17) şi, astfel, moartea vine ca o consecinţă a neascultării. Fiindcă moartea a intrat în lume ca răul şi neascultarea să nu devină veşnice.

Dacă eu îi spun unui copil, care nu diferenţiază binele de rău, „să nu sari de pe bloc că vei muri”, nu e totuna cu „dacă sari de aici, să mori!”. Iar dacă acest copil nu ascultă sfatul meu şi sare, nu se poate spune că eu l-am pedepsit.

Poruncile dumnezeieşti – aşa cum am spus şi cu altă ocazie – au fost date pentru a ne proteja, sunt spre binele nostru. Împlinind poruncile, protejăm sufletul nostru şi viaţa celor din jur. Când Iisus a venit, a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău, (…) şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii” (Matei 22; 37-40). Şi dacă raportăm fiecare poruncă în parte (cinsteşte duminica, să nu ai alţi dumnezei, nu minţi, nu ucide etc.) la iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele, vedem că, de fapt, împlinirea poruncilor vine de la sine dacă iubim. De aceea a spus Iisus: „Adevărul/Fiul vă va face liberi” (Ioan 8; 32-36). Fiindcă Adevărul – „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14; 6) – ne eliberează chiar şi de porunci. Cine iubeşte Adevărul se ridică deasupra poruncilor, împlinind tot binele din firea sa nouă, plină de iubire. „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu” (Ioan 14; 23).

Practic, nu omul este pedepsit, ci păcatul. Sfântul Isaac Sirul, vorbind despre iad, a spus că iadul este focul iubirii lui Dumnezeu care îi biciuieşte pe cei care nu pot iubi. Dacă ar fi să încercăm să expunem altfel cuvintele acestui Sfânt, putem spune că omul se va chinui el însuşi din cauza neputinţei de a iubi şi de a sta în comuniune cu cei care iubesc.

Bineînţeles că asta nu înseamnă că putem face orice rău, dacă Dumnezeu ne iubeşte, ci înţelegem că un om care îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii lui nu mai poate face lucruri rele. Şi Îl ascultă pe Cel pe care Îl iubeşte, aşa cum iubitul încearcă – din dragoste – să o asculte pe iubita lui.

În acest fel putem înţelege şi cuvintele Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Adică, iubind, nu mai simt nici nevoia, nici dorinţa de a face rău. Dacă iubesc, mă eliberez de gândurile rele şi urmez gândurile bune ale iubirii. Tot ce avem noi de făcut e să răspundem iubirii lui Dumnezeu, fiindcă „Dumnezeu mai întâi ne-a iubit pe noi” (I Ioan 4; 19), şi să încercăm să nu-L mai vedem pe Dumnezeu ca pe un căpcăun ce stă cu parul în mână pândind greşelile noastre. „Dumnezeu e iubire” (I Ioan 4; 16).

Să ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu, pornind de la cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae care definea timpul ca fiind răgazul acordat omului de-a răspunde iubirii lui Dumnezeu şi să ţinem cont de ceea ce ne învaţă Scriptura: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4; 18).