Pentru Biserica Ortodoxă, Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt la fel de valoroase, pornind în primul rând de la faptul că Noul Testament a fost scris pe baza Sfintei Tradiţii. E suficient să cercetăm cu atenţie Biblia ca să vedem că, mai înainte de a primi o învăţătură în scris, Evanghelia se răspândea oral. Astfel, Sf. Apostol Luca scrie Evanghelia ca urmare a cererii unui anume Teofil, care, după apelativul acordat, pare să fie un important om al acelei vremi: “Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele pe deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o” (Luca 1: 1-4).
Apostolul Pavel, la rândul său, le scrie celor din Tesalonic: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (II Tes. 2; 15).
Mai mult decât atât, Sfânta Tradiţie exista înainte de întruparea Mântuitorului. În Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda (cunoscut şi sub numele Levi sau Tadeu – pentru a nu se confunda cu Iuda Iscarioteanul, cel ce l-a vândut pe Iisus) găsim următorul verset: „Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să te mustre pe tine Domnul!” (Iuda 1; 9), deşi nicăieri în Biblie nu apare acest eveniment, care aici este redat ca ceva ce nu lasă loc de îndoială şi ca un fapt cunoscut de toţi. Pentru că toţi cunoşteau învăţăturile Sfintei Tradiţii.
Cronologic vorbind, Iisus a înviat şi s-a înălţat la cer în anul 33, iar cărţile Noului Testament au fost scrise zeci de ani mai târziu. Mai mulţi exegeţi occidentali susţin că prima Evanghelie a fost scrisă abia după anul 60. Există o ipoteză care afirmă că prima Evanghelie – pierdută cu timpul – ar fi fost scrisă de Matei în anul 43. Indiferent că ar fi aşa sau nu, nimeni nu consideră că vreo carte a Noului Testament ar fi apărut mai devreme de această dată. Ultima carte biblică, cronologic, este Evanghelia după Ioan, redactată în jurul anilor 90-100. Chiar dacă şi această dată e controversată (deşi inutil, dacă ţinem cont că a apărut ca un răspuns dat ereziei docheţilor), nicio carte a Bibliei nu a apărut imediat după Înviere, demonstrând prin aceasta că ele au fost scrise odată cu răspândirea creştinismului când Apostolii se aflau în imposibilitatea de-a se deplasa oriunde apăreau noi biserici.
O mărturie că Apostolii apelau la epistole (subliniez că epistolă e sinonim cu scrisoare), din cauza distanţei care îi despărţea de diferite locuri, o avem la Apostolul Pavel: “Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere; ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.” (I Tim 3; 14-15). Stâlp pe care porţile iadului nu îl vor birui (Matei 16; 18).
