Ca și în cazul soției sale Ursula – dublată de Pilar Ternera, și José Arcadio are o dublură întunecată în persoana țiganului Melchiade, cel care îi stârnește nebunia. Practic rolurile lui Melchiade și Pilar sunt inversate față de bărbații și femeile familiei. Ursula domină spațiul casei sale, de unde Melchiade nu lipsește nici după moarte, iar José Arcadio e cel de dincolo de poarta casei, spațiu dominat de Pilar.
Iubit și respectat de toată comunitatea care nu se dă înapoi în susținerea celor mai nebunești idei, ba chiar îl urmează în junglă ca să facă un drum, José Arcadio sfârșește într-o nebunie completă, încât ajunge ca un câine să fie legat de castanul din curte. Acolo e spălat, acolo își face nevoile, pe care Ursula le adună cu lopata, acolo doarme sub un frunzar de palmier. Cu toate astea, la moartea lui, voind să contrazică tristețea ultimilor ani, a plouat din cer cu floricele galbene și a acoperit tot satul.
De departe, însă, firul roșu al cărții e colonelul Aureliano Buendía. Retras și plin de previziuni în copilărie, obsedat de fetița Remedios cu care se însoară, ajuns după fratele său în patul lui Pilar, nu pare să semnaleze cu nimic hotărârea de a se implica într-un război pe care îl va conduce 20 de ani. Conflictul dintre liberali și conservatori, Aureliano luptând pentru cei dintâi, ne demonstrează viclenia, dar și veșnicia politicii. În toiul zecilor de lupte pierdute de liberalii lui Aureliano, adevărații politicieni fac compromisuri pentru a ajunge la ciolanul puterii. Aureliano înțelege abia la final, după ce a trecut de cei 20 de ani, că totul a fost inutil. Așa că se întoarce în atelierul de alchimist al tatălui și se apucă de făcut peștișori din aur. O ocupație de-a lui din tinerețe.
În acel război pier o grămadă de Aureliani, Arcadieni, Jose-Arcadieni. Un episod terifiant îl constituie uciderea celor 17 băieți din flori ai colonelului, toți botezați Aureliano. După ce colonelul vede cum un polițist ucide un copil doar fiindcă a vărsat limonada pe hainele aceluia, apoi îl ucide și pe bunicul ce încearcă să îl apere, el exclamă: „Într-o zi îmi voi înarma cei 17 băieți și voi duce războiul până la capăt”. Din noaptea acelei zile cei 17 Aurelieni sunt vânați și uciși. Momentul corespunde cu exilul total al colonelului în atelier. Ursula, mama sa, descoperă cu tristețe că viața amară a fiului său se datorează incapacității lui de a iubi.
Portretul lui Aureliano Buendía e unul colosal. După lecturarea cărții e imaginea cea mai puternică rămasă în mintea cititorului, alături de toate îndoielile legate de o posibilă corectitudine în politică. Lumea din acest roman se prezintă așa cum este caracterizat stilului literar al lui Márquez: de un realism crud și încărcată de magie. Dacă nu ați citit încă Un veac de singurătate, puneți-l în vârful listei pentru 2015.
