Trebuie să ştim că liturghia are două părţi mari. Mai întâi e liturghia cuvântului, centrată pe citirea din Apostol şi Evanghelie, iar apoi e liturghia credincioşilor care începe după ectenia (ectenie = cerere) celor chemaţi. Adică imediat după citirea pomelnicelor. Când preotul rosteşte „Cei chemaţi capetele voastre Domnului să le plecaţi”, credincioşii din biserică pleacă frunţile, deşi ectenia respectivă e adresată celor nebotezaţi. Toate rugăciunile în care apare expresia „cei chemaţi” au rămas din vremurile în care cei care voiau să se încreştineze se pregăteau pentru primirea botezului. Pregătirea dura până la trei ani. În aceşti trei ani candidaţilor li se explica creştinismul. Ei erau invitaţi să participe la acea parte din liturghie, numită a cuvântului, iar când preotul rostea: „Cei chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemați să nu rămână”, ei ieşeau din biserică. Tot atunci preotul spunea „Uşile, uşile” moment în care se încuiau uşile bisericii. Din acest moment nu mai ieşea şi nu mai intra nimeni, iar toţi cei prezenţi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Din acest motiv femeilor aflate la menstruaţie li s-a interzis, prin canonul dat în anul 341, dacă nu mă înşel – în Antiohia, să participe la liturghie. Nu fiindcă erau, aşa cum mulţi cred azi, „necurate”, ci fiindcă niciun om cu scurgere de sânge nu se poate împărtăşi decât dacă este pe moarte (de exemplu, soldatul rănit). Iar cei care stăteau atunci până la sfârșitul slujbei se împărtășeau fără excepție.
În Liturghier (cartea folosită de preot) scrie că inclusiv preotul, dacă are o tăietură proaspătă sau orice fel de scurgere de sânge, să nu săvârşească liturghia, fiindcă nu are voie să se împărtăşească. În concluzie, spunem fără să greşim că în ziua de astăzi, când creştinii nu se mai împărtăşesc duminical, spre marea noastră tristeţe, nu mai există restricţii pentru cel care asistă pasiv la slujbă. Femeia poate merge în orice perioadă la slujbele bisericii, doar că nu se poate împărtăşi dacă are o scurgere de sânge – ca oricare alt om.
Dar aici ne lovim iarăşi de omenescul „aşa se face”. Subliniez, cum am făcut-o și cu alte ocazii: nimic în biserică nu se face fără sens. Fiecare gest, fiecare simbol, are în spate o învăţătură pe care noi ar trebui să o cunoaştem.
Un frumos obicei e acela de a aduce dar de lumânări la biserică. E frumos să aduci această mică jertfă, dar ea nu ne îndreptăţeşte să tulburi liniştea în timpul slujbei. Ar trebui să avem răbdare şi fie să ne aducem jertfa înainte să înceapă slujba, fie să le încredinţăm paraclisierului (celui care îl ajută pe preot), iar el le poate aprinde în locul nostru. Nu e cuviincios să ne foim în timpul slujbelor. Mai ales că asta ne demonstrează nouă înşine că nu ne rugăm la biserică. Cine oare când se roagă se învârte în toate părţile?
Din păcate, ne-am învăţat să curăţăm doar partea dinafară a paharului (Matei 25) ca şi fariseii. Suntem atenţi să facem tot felul de gesturi exterioare, fără să mai fim atenţi la inima noastră. Aşa se face că suntem atenţi doar când preotul spune „Capetele noastre Domnului să le plecăm” şi fiecare îşi apleacă fruntea, deşi cererea preotului are în vedere toată viaţa noastră, nu doar zece secunde la liturghie. Capetele noastre Domnului să le plecăm în timpul vieţii noastre, pe care ar trebui „lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dacă aplecarea capului nostru e doar atunci la liturghie, e un simplu vas curăţit pe dinafară. Tot aşa cum fără sens şi ciudat e să facem un pas înainte ca la horă când preotul ne cheamă la împărtăşanie. „Să vă apropiaţi” de Hristos Care se dă nouă în sfânta împărtăşanie, nu să facem un pas înainte şi unul înapoi de parcă ne-am apropia să ne uităm în potir şi ne-am răzgândi. Gestul acesta, apropierea cu un pas înainte, e ca și cum am fi invitați la cineva la cină, iar noi ne-am apropia, ne-am uita în farfurie și ne-am da înapoi. Nu cred că gazda s-ar simți prea bine.
Rânduiala liturghiei ar trebui cunoscută de fiecare creştin. Dacă nu o cunoaşteţi – căutaţi cărţi, dacă nu găsiţi cărţi – rugaţi-l pe preot să vă explice liturghia şi să vă citească rugăciunile de taină, pe care el le rosteşte când la strană se cântă, ca să înţelegem toţi perfecţiunea liturghiei, după măsura gândirii noastre. Şi nu să ne comportăm ca cei care imită fără să înţeleagă nimic. Fiindcă nu vom iubi liturghia dacă nu o vom înţelege. Şi cum vom avea dragoste pentru ceva ce e necunoscut?
Să nu îi învinuim pe alţii, e datoria noastră să ne interesăm despre toate învăţăturile bisericii. Şi să nu fim ca leii de la circ care sar prin cerc doar pentru că aşa sunt puşi să facă.
