Seara am mers cu Moni Stănilă, Sandu Vakulovski, Dumitru Crudu, Emilian Galaicu-Păun, Hose Pablo, Ion Buzu, Carolina Vozian, Oleg Carp, Cristi Măriuţa, fizicianul de avangardă Petru şi alţi câţiva oameni de treabă la diverse localuri – îmi amintesc nume precum La Poveste ori La Jaba -, prilej cu care am constatat că berea moldovenească fără alcool e absolut remarcabilă. În ultimul local se asculta muzică de la un tonomat mânuit, când am intrat, de o jună rusoaică enervată că nu găsea manele ruseşti.
Sâmbătă am mers cu Moni, Carolina şi Ion Buzu (care a citit, în localul cu tonomatul, nişte poeme bukowskiene despre rahat, unul dintre ele superior cred lui Bukowski însuşi) la Orheiul Vechi. Am făcut la un moment dat autostopul, ne-a luat pe toţi patru un tip cu aspect rusesc, în a cărui mână uriaşă schimbătorul părea un tirbuşon. A pus Doctor Alban, a dat la maximum şi a ajuns rapid la 160 la oră pe drumul ăla de ţară… Hurducăielile mi-au adus aminte de zborul cu motodeltaplanul de la Zalău, din 2007. Era, adică, minunat – deşi Moni era palidă şi, după cum a mărturisit la coborâre, îl invidia pe Sandu, care avusese în ultima secundă inspiraţia să nu vină, ergo să supravieţuiască. Rusnacul a schimbat apoi muzica (viteza nu) – a pus Ellie Gould şi o formaţie al cărei nume chirilic era ceva de genul ПСИХЕДЕЛИК – adică PSIHEDELIC, pe cât îmi dădeam seama. Şi zău că a fost un trip psihedelic până la Butuceni; când am coborât, rusul n-a vrut să ne ia bani, a scuturat zâmbind claia blondă şi a zis: „Vă aştiept la o stacanî di jin”.
Peisajul la Orheiul Vechi e splendid (poate îmi trimite Moni poze şi o să vedeţi). E acolo, pe fundul fostei Mări Sarmatice, un promontoriu lung de câţiva kilometri şi înălţat la câteva zeci de metri deasupra restului peisajului – o limbă înaltă de pământ poros, înaintând curb spre pădurea Scocului. Promontoriul e scobit de tot felul de grote, dintre care una, cea de la altitudinea maximă, găzduieşte o biserică rupestră. Văzusem poze de acolo pe blogul lui Lucian Dan Teodorovici sau al lui Florin Lăzărescu, nu mai ţin exact minte. Moni îi adusese şi pe ei acolo şi pozaseră o mireasă care, lângă crucea de deasupra bisericii, lua tot felul de posturi undeva la graniţa dintre kitsch şi soft porn. Moni era încă indignată când i-am amintit despre asta… Ne-am întors apoi în Chişinău, unde am avut un atelier de proză la „Vlad Ioviţă”. Le-am cerut să scrie o proză despre traumă şi fericire, plecând de la incipitul cărţii „Oameni din Chişinău”. A ieşit foarte bine, au scris şi au citit proză deseori bună, uneori foarte bună. (…) A doua zi, Moni a ţinut să mă conducă la autocar – şi bine a făcut, altfel nu plecam. Deşi luasem biletul din ziua anterioară, şoferul Petrică nu voia să admită că este de la firma lui. (Ar fi preferat să ia pe altcineva, care mergea până la Timişoara.) Moni s-a inflamat, D. cu legitimaţia lui de jurnalist la TIMPUL a picat la marele fix şi am plecat până la urmă spre Sibiu.
În vamă, ofiţerul român m-a pus să deschid bagajele (aveam şi o plasă pentru Anatol Grosu (Zona nouă e pe jumătate basa), de la fratele lui). A dat la o parte ceainicul, a găsit o Biblie. „Ce Biblie-i asta?”. „Creştin ortodoxă”. S-a încruntat, a deschis-o. „A, românească”, s-a dumerit. „Şi miroase şi a busuioc…”. Apoi mi-a deschis bagajul şi a ieşit la iveală „Oameni din Chişinău”. „Bravo, domnu’ student, îmi place, auziţi?, îmi pla-ce!”… Şi a făcut semn că microbuzul poate pleca.
Scriitorul sibian Radu Vancu
