Dacă urmărim comportamentul unei bune părţi a moldovenilor după 1991, anul declarării Independenţei R. Moldova, atitudinea lor faţă de fostul imperiu sovietic şi comunişti, faţă de atrocităţile şi crimele fostului regim, care i-au afectat în bună măsură şi pe ei, cred că suntem în drept să vorbim despre un aşa-zis „sindrom basarabean” sau „sindromul moldovenesc”. Ca să înţelegem ce înseamnă şi cum se manifestă acest „sindrom basarabean”, este nevoie să revenim la un alt sindrom, numit „sindromul Stockholm”.
…Cu diferite ocazii – de cele mai multe ori, jubiliare -, din corul unanim de voci care întotdeauna e de acord cu toate şi e mulţumit de toate se desprinde câte una, izolată şi în totală disonanţă de celelalte, care mai mult întreabă decât protestează: ce se întâmplă cu noi, moldovenii, de ce suntem aşa? Întrebarea se referă, evident, la problemele noastre eterne: limba, istoria, căciuleala faţă de ruşi, lipsa demnităţii naţionale şi a memoriei istorice ş.a.m.d… Nu m-a mirat cum au reacţionat elitele politice anul trecut, când a apărut Decretul lui Mihai Ghimpu care declara data de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei Basarabiei de către URSS. Nu m-a mirat nici atitudinea – de altfel, previzibilă – a opiniei publice, a societăţii: cu mici excepţii, am avut parte de o reacţie solidară de respingere, neacceptare şi chiar condamnare a gestului „marginal” al fostului preşedinte interimar al RM. Altfel spus, urmaşii victimelor ocupaţiei ruseşti din 1940 s-au solidarizat cu foştii călăi ocupanţi şi cu acei care astăzi le continuă cauza… Se încearcă diferite explicaţii ale respectivului fenomen. De cele mai multe ori, acestea sunt speculative, cinice, manipulatorii şi reflectă punctul de vedere al călăului. Ceea ce este foarte important aici e că justificarea acţiunilor călăului este făcută şi de victime. Căci, este „firesc” ca ruşii să trateze din punctul lor de vedere imperial, şovin toate evenimentele legate de Basarabia de la 1812 încoace, dar este total împotriva firii ca aceste evenimente să fie justificate de cei pătimiţi şi de urmaşii lor, care se solidarizează cu opresorii.
De ce moldovenii se solidarizează cu opresorii lor?
Există un fenomen numit „sindromul Stockholm” şi al cărui nume provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din capitala Suediei. Atunci, jefuitorii au ţinut ostatici angajaţii băncii timp şase zile (între 23 şi 28 august 1973). În acest răstimp, victimele s-au ataşat emoţional de răpitori şi chiar s-au solidarizat cu ei, luându-le apărarea înainte ca aceştia să-i elibereze… Termenul a fost pus în circulaţie de Nils Bejerot, criminologul şi psihiatrul care a asistat poliţia în timpul crizei ostaticilor de la bancă şi care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de ştiri din acele zile. Psihologii explică „sindromul Stockholm” drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă de timp, se solidarizează şi simpatizează cu răpitorul, ba chiar începe să se identifice cu el. Din teama de violenţă, se declanşează un mecanism defensiv care se manifestă prin aceea că victima devine hipervigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. „Micile atenţii” şi „gesturi umane” din partea răpitorilor fac separarea de aceştia tot mai dificilă pentru victimă, întrucât ea ar pierde singura relaţie pozitivă formată – cea cu răpitorul. Tradiţional, se consideră că „sindromul Stockholm” apare numai în cazul unor persoane luate aparte – îndeosebi, al copiilor abuzaţi emoţional, ori a unor grupuri restrânse de oameni (membrii sectelor religioase, prizonierii de război şi deţinuţii lagărelor de concentrare).
Eu însă cred că despre efectul „sindromului Stockholm” putem vorbi şi în cazul unor comunităţi sociale, chiar a unor popoare întregi. Cazul nostru este edificator în acest sens: teama de Stalin (gulaguri, deportări) a rămas în sângele basarabenilor şi de aceea, în limbajul „sindromului Stockholm”, ei se identifică şi simpatizează cu răpitorul. Cel mai edificator exemplu în contextul dat este comportamentul unor foşti deportaţi şi al unor urmaşi ai acestora: fiind deportaţi de comunişti, ei votează cu comuniştii… La nivel de psihologie colectivă, funcţionează „mecanismul defensiv” – aceştia se conduc de principiul „să uităm ce a fost, mai rău să nu fie…”. Asistăm astfel la fenomenul blocării memoriei istorice, care conduce şi la blocarea viziunilor de viitor – moldovenii nu vor să fie mai bine, ei vor să nu fie mai rău. Nostalgiile moldovenilor pentru „raiul din URSS” sunt o manifestare a „sindromului Stockholm”, devenită cu timpul parte a psihologiei naţionale.
„Efectul Lucifer”, o continuare logică a „sindromului Stockholm”
Originea termenului „efectul Lucifer” este următoarea. În 1971, psihologul american Philip Zimbardo a selectat 24 de studenţi la Stanford – tineri echilibraţi, inteligenţi, care nu au avut probleme cu drogurile şi nici cu legile – şi a organizat un experiment. Într-o dimineaţă de duminică, Poliţia din Palo Alto, California, a arestat un grup de 24 de studenţi sub acuzaţia de jaf armat şi tâlhărie. În realitate, singurul lucru pe care îl făcuseră tinerii fusese să răspundă unui anunţ dat de psihologul Philip Zimbardo, care realiza un experiment pentru a testa limitele umane. El voia să descopere dacă oamenii buni, obişnuiţi, se pot transforma în oameni răi sub presiunea circumstanţelor. „Experimentul din Închisoarea Stanford” a devenit cel mai cunoscut şi cel mai controversat experiment psihologic descris de Zimbardo în cartea sa „Efectul Lucifer. Cum devin răi oamenii buni”. Rezultatele experimentului au fost zguduitoare: în şase zile, jumătate s-au transformat în bestii, aducând la disperare cealaltă jumătate. Dacă, înainte de experiment, toţi voluntarii erau la fel, din punct de vedere comportamental şi moral, apoi, ţinuţi în condiţii inumane şi degradante, jumătate din ei s-au transformat în monştri, devenind sadici cu cealaltă jumătate. Cu referire la rezultatele acestui experiment, psihosociologul prof. univ. dr. Septimiu Chelcea scria: „Suntem posibili criminali şi trăim într-o eră a uciderii în masă. În ultima sută de ani, mai mult de 50 de milioane de oameni, civili şi militari, au fost ucişi sistematic prin hotărârile guvernelor”.
Mă gândesc, în acest context, la „coridoarele morţii” organizate pe 7-8 aprilie 2009 de către poliţiştii moldoveni împotriva adolescenţilor şi tinerilor, tot moldoveni. Şi nu numai la aceştia, ci la toţi acei moldoveni care, ajungând la putere, devenind „gardieni”, se solidarizează cu călăii părinţilor şi ai neamului lor, exploatându-i nemilos, băgându-i în puşcării fără motiv, umilindu-i… Oare această anomalie nu se încadrează perfect în fenomenul „efectul Lucifer”?
