Sistemul politic românesc dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial a fost un sistem profund corupt, un sistem care a stors toate resursele ţării şi le-a canalizat spre conturi personale. Economia interbelică a României, în ciuda cifrelor de producţie şi a ratelor de creştere foarte mari, era o economie destinată dezastrului. Principalele surse de venit în acei ani au fost exporturile de produse agricole şi de petrol. Atât şi nimic mai mult. Câştigurile din acele exporturi erau direcţionate către menţinerea aparatului de stat şi înarmare.
România ştia că se află într-o conjunctură instabilă şi a încercat să rezolve această problemă înainte de toate pe cale diplomatică, prin susţinerea unor alianţe regionale şi a Ligii Naţiunilor, precursoarea ONU de azi. Înainte de falimentul acestui sistem diplomatic, România a dorit să îşi asigure viitorul prin înarmare. Eforturile economiei au fost direcţionate în această direcţie: achiziţionarea de licenţe din străinătate pentru producerea de arme automate, artilerie grea şi aviaţie. Din păcate, acest proces al înarmării a fost profund afectat de corupţie. Acordarea contractelor de înarmare se făcea în funcţie de preferinţele regelui Carol al II-lea şi ale amantei sale, Elena Lupescu.
Industriaşii principali ai epocii, oligarhii României interbelice, Max Auschnitt şi Nicolae Malaxa, obţineau contractele de înarmare după ce pierdeau sume colosale la masa de pocher a regelui – o formă mascată de acordare a mitei. Iar aceşti bani erau recuperaţi din contractele de înarmare, realizate prost şi cu întârzieri. Astfel, la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Armata României era dotată cu vreo nouă tipuri de mitraliere fiecare cu alt tip de muniţie, nu existau tancuri grele, iar muniţia pentru artileria şi aşa insuficientă nu era de ajuns decât pentru câteva săptămâni de lupte. Din punct de vedere militar, România nu putea rezista unui atac conjugat din partea URSS, Ungariei şi Bulgariei. De aici şi cedarea.
România a fost dezintegrată în anul 1940, iar restul deciziilor au fost luate pe baza acestei dezintegrări. Conjunctura internaţională poartă o răspundere limitată pentru cele întâmplate. Şi românii sunt responsabili de soarta lor – dacă ar fi fost mai bine înarmaţi, ar fi putut lupta, aşa cum au făcut polonezii şi finlandezii. Rezultatul unei rezistenţe era cunoscut dinainte, dar se putea ajunge şi la un armistiţiu convenabil. În 1940, România a dat socoteală pentru cei zece ani de corupţie totală din timpul domniei lui Carol al II-lea. O societate coruptă în care legile sunt ignorate şi oamenii de afaceri se bucură de imunitate totală este destinată, mai devreme sau mai târziu, pieirii. Lecţiile istoriei sunt mai valabile ca niciodată în actualul spaţiu românesc.
