Englezii au o parabolă scânteietoare la acest subiect. Cică, la un foarte bogat lord vine în vizită un prieten de-al său, un episcop, cu care nu se văzuse de mai mulţi ani. Lordul îi arată grădina, florile – toate excepţional de frumoase. Încântat, amicul îi zice: iată ce minuni poate face omul când îl ajută Dumnezeu. Lordul îi răspunde, cum numai un englez poate să răspundă: da, ai dreptate, să vezi ce dezastru şi mizerie erau aici când Dumnezeu lucra singur…
La noi, la români, este o vorbă – Doamne ajută! -, care ţine locul lui „Bună ziua!”. Să fim atenţi însă: îi zici „Doamne ajută!” unuia care lucrează. Unuia care stă tolănit la umbră îi zici „Doamne ajută!”, dar numai în bătaie de joc. Morala e simplă: Dumnezeu îl ajută pe cel care munceşte, care perseverează, insistă, luptă, iar când pierde – o ia de la început. Ne place să evocăm figura marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar ne scapă un lucru esenţial, pe care l-a remarcat cronicarul Grigore Ureche în celebrul „portret al lui Ştefan cel Mare”, despre care spunea că rar război unde nu biruia, iar unde-l biruiau alţii, el nu perdea nădejdea, căci, ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor”. Cred că asta ne lipseşte nouă astăzi, ca popor: prea uşor ne lăsăm bătuţi, înfrânţi şi, văzându-ne căzuţi jos, nu încercăm „să ne ridicăm deasupra biruitorilor”, prea uşor ne lăsăm pradă disperării şi, în loc să dăm la moacă obraznicului care ne scuipă în faţă, îi întoarcem „creştineşte” şi cel de-al doilea obraz, miorlăind şi plângându-ne pe destin. Nu pot să nu evoc aici o strofă din „Decebal către popor” de G. Coşbuc (parcă văd cum, la auzul acestui nume, unii din „modernii” şi „emancipaţii” noştri „intelectuali de rasă”, vor întoarce cu dispreţ nasul):
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!
Ne place să spunem că viaţa e o luptă, dar nu luptăm. În acest context, mă gândesc deseori la şcoala noastră naţională, care-i învaţă pe copii orice, numai nu ceea ce trebuie: să lupte, pentru că viaţa într-adevăr e o luptă. Din păcate, societatea noastră nu a ajuns încă să înţeleagă de ce fel de şcoală naţională are nevoie. Opinia publică, dacă-i bine… dirijată, poate „discuta în contradictoriu” despre introducerea sau neintroducerea religiei în şcoală sau dacă trebuie sau nu să le vorbească celor mici despre sex, dar nu înţelege că o prioritate a învăţământului naţional este formarea unui om luptător. Sovieticii au încercat să formeze „omul nou, multilateral dezvoltat” şi parţial le-a reuşit; mi se pare că actualul sistem de învăţământ nu are niciun obiectiv clar în acest domeniu şi toate „reformele” s-au făcut doar în terminologie. Mai toţi profesorii din licee se plâng că generaţiile de astăzi sunt apatice, apolitice, că pe tineri îi interesează doar distracţiile şi banii. Elitele din învăţământ trebuie să răspundă de ce se întâmplă asta. Cu un asemenea tineret nu modernizezi ţara. Învăţământul trebuie reformat şi pus să lucreze pentru ţară, nu pentru sine. Şcoala trebuie să „producă” cetăţeni care ştiu a lupta pentru propria lor viaţă, dar nu consumatori de bunuri create de alţii. Uităm că trăim într-o societate capitalistă, unde regulile de luptă pentru propria fericire sunt altele decât în socialismul sovietic. Şcoala naţională trebuie să-i pregătească pe tineri să fie competitivi în această luptă.
Am luat în discuţie acest subiect la început de an, deoarece am convingerea că reaşezarea R. Moldova pe un vector european înseamnă, mai întâi de toate, crearea unui om luptător, capabil să-şi fixeze obiective şi să le atingă. Fiecare tânăr trebuie să iasă din liceu sau de la facultate cu ferma convingere că viaţa lui depinde de el, nu de guvern şi sindicate. Dacă lăsăm lucrurile aşa cum sunt astăzi, riscăm ca sistemul nostru de învăţământ să producă paraziţi melancolici şi apatici, consumatori de bunuri străine, or, ţara aceasta are nevoie de luptători şi creatori de bunuri. Iată de ce consider că prioritatea numărul unu a actualei guvernări e să se întoarcă cu faţa spre învăţământ, spre tineret, adică spre viitorul acestei ţări. Nu unioniştii, precum cred comuniştii, dar alte două lucruri vor arunca în aer statalitatea şi independenţa acestei ţări – drumurile proaste şi învăţământul nereformat, adică neadaptat la realităţile pe care le trăim.
În definitiv asta e: Moldova are nevoie de luptători. Închei cu ce a zis Coşbuc: „Eu nu mai am nimic de spus”…
