Singurele date sociologice despre susținerea pe care o are războiul lui Putin în rândul populației (mare!) sunt greu de luat literă de evanghelie. În orice dictatură, poporul spune că-și iubește dictatorul. Unii o spun din convingere, unii de frică, unii pentru că nu știu altceva. Dacă în noiembrie 1989 în România s-ar fi făcut un sondaj cu întrebarea „Cine este cel mai iubit fiu al poporului?”, 99 la sută ar fi răspuns că Nicolae Ceaușescu. O lună mai târziu, românii l-au împușcat.
Însă cunoscătorii spațiului rusesc cu care stau de vorbă îmi spun că rușii „nu-s români” și că dictatura lui Putin nu e dictatura lui Ceaușescu. În 1989, românii l-au dat jos pe Ceaușescu cerând libertate și democrație: pentru mulți asta însemna să nu ne mai fie foame, frig, întuneric.
Nu știu dacă rușii vor libertate și democrație, valori pe care nu le-au avut niciodată și pe care rusul obișnuit nici nu simte că i-ar trebui.
L-am văzut însă pe Putin pe stadion promițând trecutul, nu viitorul: trecutul glorios, măreția imperială, expansionismul sovietic, amețitor și sățios ca o votcă dimineața pe burta goală.
Rușii nu vor să fie liberi, ci vor să fie mari. Amețiți de obsesia măreției pe care le-o vinde Putin, puțini ruși sunt dispuși să vadă oroarea din Ucraina.
Cuvine-se ca, la sfârșitul atrocităților, după ce lumea liberă va fi organizat un nou Tribunal de la Nurnberg pentru criminalii ruși, toți cei care au fost pe stadion la beția în grup cu Vladimir Vladimirovici să fie duși în excursie la Mariupol să vadă cu ochii lor gropile comune din centrul orașului, în care se află laolaltă copii, femei, bătrâni, civili nevinovați. Deputinizarea va începe doar odată cu atingerea fizică a adevărului, la fel cum au făcut americanii după Război cu germanii pe care i-au dus să vadă cu ochii lor lagărele de exterminare: mulți erau vecini cu oroarea lui Hitler, dar, dintr-un motiv sau altul, au întors capul.
