Alexandru Tănase // Imperiul și ayatollahul: puterea adevărului în fața dictaturii

Regimurile autoritare nu se sprijină doar pe forță, ci pe narațiuni. Ele construiesc mituri despre legitimitate, despre destin, despre misiuni istorice sau divine. Atâta timp cât aceste mituri rămân intacte, puterea pare stabilă. În clipa în care ele se fisurează, însăși structura regimului devine vulnerabilă.

În aceste zile, milioane de iranieni, răspândiți în toate colțurile lumii, au ieșit în stradă și au invadat rețelele sociale pentru a sărbători lichidarea lui Khamenei — simbolul viu al unei teocrații medievale ce a pretins, timp de aproape jumătate de secol, că exercită voința divină. Pentru mulți dintre ei, momentul nu a fost doar un episod geopolitic, ci o posibilă ruptură în povestea care le-a modelat viețile.

La Moscova, reacția a fost diferită. Kremlinul a descris operațiunea drept un „act de agresiune” și o „aventură periculoasă”, invocând încălcarea „normelor moralității umane și ale dreptului internațional”.

În acest contrast se află cheia întregii discuții: atunci când un regim construit pe frică și pe mitul invincibilității este zguduit, celelalte înțeleg că nu asistă doar la un eveniment, ci la posibilitatea ca propriul lor mit al invulnerabilității să fie, într-o zi, pus sub semnul întrebării.

Retorica Moscovei are o veche tradiție imperială: aceea în care aparența contează mai mult decât realitatea, iar adevărul este modelat după interesul puterii. În această logică, cuvintele devin scut, iar faptele dispar în umbră.

Asasinarea lui Boris Nemțov la doi pași de zidurile Kremlinului, uciderea lui Alexei Navalnîi într-o colonie penitenciară din Arctica, împușcarea Annei Politkovskaia în scara blocului — toate acestea sunt, fără îndoială, contribuții remarcabile la consolidarea „normelor moralității umane și ale dreptului internațional”.

Uciderea a mii de moldoveni de către Armata a 14-a în 1992 și instaurarea unui regim de ocupație în Transnistria nu au fost, la Moscova, un „act de agresiune”. Nici invazia și dezmembrarea Georgiei. Nici anexarea Crimeei. Nici invazia militară la scară largă în Ucraina.

Nimicirea a zeci de mii de civili în Cecenia. Masacrul de la Bucea. Ștergerea de pe fața pământului a Mariupolului. Uciderea a sute de mii de ucraineni. Bombardarea infrastructurii energetice în plină iarnă, cu scopul declarat de a lăsa milioane de oameni în frig și întuneric. Nimic din toate acestea nu pare să fi încălcat, în optica Kremlinului, „normele moralității umane și ale dreptului internațional”.

Ipocrizia nu este aici o scăpare retorică. Este metodă. Este doctrină. Este mecanism de funcționare. Când însă un alt regim autoritar este lovit, limbajul moral se reactivează instantaneu. Dintr-odată, Kremlinul descoperă gravitatea încălcării „normelor moralității umane și ale dreptului internațional”.

Reacția lui Putin este, într-un anumit sens, previzibilă. Regimurile autoritare nu se tem doar de sancțiuni sau de intervenții externe. Ele se tem de tipare istorice. Dincolo de demagogia despre „normele moralității umane și ale dreptului internațional”, funcționează o teamă primară: aceea a destinului comun al dictatorilor.

Dictatorii știu că finalul lor rareori este glorios. Unii sunt doborâți de mulțimi, alții sunt consumați lent de propriul sistem. Mussolini, care se visa arhitectul unui nou imperiu roman, a fost executat și expus public, spânzurat într-o piață din Milano — un spectacol brutal al prăbușirii puterii. Stalin a murit paralizat, întins pe podea, în timp ce anturajul său a ezitat ore întregi să intervină. „Părintele popoarelor”, care a trimis milioane de oameni în GULAG, a fost găsit abandonat, zăcând într-o baltă de propria urină — imagine aproape alegorică a puterii absolute care se dizolvă în propria degradare.

Hitler, liderul care promisese un Reich de o mie de ani, s-a sinucis într-un buncăr subteran, în timp ce orașul pe care pretindea că îl apără era redus la ruine. Mitul invincibilității nu s-a încheiat prin victorie, ci prin autodistrugere.

Istoria recentă oferă și alte tablouri. „Iubitul conducător” de la Scornicești, aclamat decenii întregi de o propagandă isterică, a ajuns în ziua de Crăciun în fața plutonului de execuție, într-o cazarmă transformată în tribunal al istoriei. Muammar Gaddafi, care își imaginase Libia drept scena eternă a propriei revoluții, a fost scos din ascunzătoare și linșat de o mulțime furioasă. Saddam Hussein, odinioară stăpân absolut al Irakului, și-a găsit sfârșitul în ștreang, sub privirile celor care îi rosteau sentința.

Fie că vorbim despre Putin sau despre Khamenei, în ambele cazuri, puterea se sprijină pe o poveste colectivă care organizează realitatea: o misiune istorică, o chemare divină, un destin imperial. Dacă privim atent mecanismul intern al acestor regimuri, observăm că elementul lor cheie nu este ideologia, religia și nici măcar cultul personalității, ci frica. Ideologia oferă justificare. Religia oferă legitimitate. Cultul personalității oferă spectacol. Frica, însă, oferă stabilitate. Iată de ce, mâinile lui Khomeini și ale lui Khamenei, la fel ca ale lui Putin, sunt murdare de sânge până la coate.

La ordinul direct al lui Khomeini, prin intermediul așa-numitelor „Comisii ale Morții”, au fost executați sumar, în 1988, mii de deținuți politici — estimările variază între 10.000 și 30.000 — în doar câteva luni. Mulți dintre ei își ispășiseră deja pedepsele. Trupurile au fost îngropate în gropi comune secrete, iar familiilor li s-a refuzat dreptul elementar la doliu și adevăr.

Khomeini a emis o fatwa prin care cerea uciderea scriitorului Salman Rushdie pentru publicarea romanului Versetele satanice — o operă literară care nu făcea decât să exercite libertatea de expresie. Succesorul său, Ali Khamenei, nu doar că nu a revocat această sentință religioasă, ci a menținut-o activă, transformând-o într-o politică de stat pe termen lung, legitimând recompensele financiare oferite pentru asasinarea scriitorului. La 12 august 2022, la Chautauqua, New York, Hadi Matar, un fanatic religios, l-a înjunghiat pe Rushdie de multiple ori, invocând „insulta adusă islamului”.

Minoritatea religioasă Baha’i a fost supusă arestărilor, execuțiilor și confiscării sistematice a proprietăților, religia lor nefiind recunoscută de constituția teocratică. Kurzii și balucii au devenit ținte constante ale execuțiilor extrajudiciare și ale marginalizării economice. Homosexualitatea este pedepsită cu moartea, adesea prin spânzurare publică.

Timp de aproape cinci decenii, tortura, violul ca metodă de interogare și detenția arbitrară au fost instrumente sistematice de guvernare.

Moartea tinerei Mahsa (Jina) Amini, în vârstă de 22 de ani, a devenit simbolul acestei brutalități. Reținută de „Poliția Moralității” pentru purtarea „necorespunzătoare” a hijabului, deoarece i se vedeau câteva șuvițe de păr, a fost bătută în custodia poliției. După trei zile de comă, a murit. Regimul a invocat o „insuficiență cardiacă” cauzată de o presupusă afecțiune preexistentă. (Formula este familiară – exact aceeași retorică a negării și a „cauzelor medicale” invocate și de Kremlin în cazurile lui Navalnîi sau Serghei Magnitski.)

Khomeini nu și-a limitat violența la propriile granițe. Sprijinul acordat grupărilor precum Hezbollah, Hamas sau Houthis a alimentat conflictele și radicalizarea în întreg Orientul Mijlociu. Țări care, la un moment dat, cunoscuseră stabilitate și dezvoltare — precum Libanul — au fost împinse într-un ciclu al violenței, al colapsului instituțional și al ruinării economice. Milioane de oameni au fost forțați să părăsească regiunea, fugind din calea unui terorism instituționalizat, finanțat și înarmat de regimul de la Teheran.

Această proiecție externă a violenței nu este o anomalie, ci expresia logicii interne a sistemului. Iar în acest punct, diferențele dintre Teheran și Moscova devin mai degrabă de decor decât de substanță.

La Teheran avem o teocrație medievală, iar la Moscova, o autocrație imperială, născută din reflexele KGB-iste ale statului sovietic. Ideologiile, limbajul și simbolurile diferă. Mecanismul, însă, este același: ambele regimuri își extrag legitimitatea dintr-o misiune superioară — unul invocă voința divină, celălalt destinul istoric al „lumii ruse”. Cultivă cultul liderului, transformă opoziția în trădare, folosesc frica drept ciment social și justifică violența în numele unei ordini pretins morale.

În ambele sisteme, legea nu limitează puterea, ci o legitimează. Justiția nu controlează statul, ci îl servește. Iar eliminarea adversarului este justificată, după caz, prin „insultă adusă islamului”, „extremism” sau „trădare de patrie”. De aceea reacția Kremlinului la evenimentele din Iran nu este doar una nervoasă. Este una existențială. Când un asemenea regim este zguduit, toate celelalte simt unda de șoc. Nu din solidaritate ideologică, ci din instinct de conservare.

După cum spuneam mai sus, nu putem ști cu certitudine dacă regimul teocratic de la Teheran se va prăbuși în mod iminent. Regimurile ideologice au o capacitate remarcabilă de adaptare și represiune. Cert este însă că o asemenea lovitură slăbește inevitabil capacitatea de proiecție externă a statului. Reducerea capacităților militare și logistice ale Teheranului — inclusiv furnizarea de drone, muniție și sprijin tehnologic — afectează direct efortul de război al Rusiei în Ucraina. Iar acest lucru nu poate să nu-l deranjeze pe Vladimir Putin.

Pentru un regim angajat într-un război de uzură, fiecare aliat slăbit înseamnă o vulnerabilitate în plus. Istoria oferă o paralelă sugestivă. După invazia Aliaților în peninsula Apenină și căderea lui Mussolini, Hitler a fost lipsit de unul dintre principalii săi aliați strategici. Germania nazistă a fost nevoită să-și redistribuie resursele, să ocupe Italia și să compenseze un vid politic și militar care i-a accelerat declinul.

Într-un mod diferit, dar structural comparabil, slăbirea decisivă a regimului de la Teheran îl lasă pe Putin fără un pilon important în arhitectura sa anti-occidentală. Rusia nu pierde doar un partener diplomatic. Pierde un furnizor militar, un nod logistic și un instrument de destabilizare a Orientului Mijlociu.

Dictaturile nu se apără între ele din loialitate, ci din teamă. Ele știu că puterea lor nu este nici legitimă, nici eternă. Ceea ce le înspăimântă cu adevărat nu este intervenția externă, ci adevărul. Pentru că adevărul demontează mitul invincibilității.

Iar în clipa în care mitul se fisurează, începutul sfârșitului devine doar o chestiune de timp.