10 septembrie – A MURIT Avram Iancu („Crăişorul Munţilor”), conducătorul revoluţiei române de la 1848 din Transilvania

Tatăl – Alisandru Iancu, ţăran iobag, paznic al pădurilor fiscului, apoi jude comunal, născut în anul 1797. Gheorghe Iancu, bunicul, preot ortodox în Vidra de Sus, participant la Răscoala lui Horea din 1784, vine din ţinutul Muntelui Găina la Vidra de Jos, după care mutîndu-se în cea de Sus îşi construieşte o casă în anul 1800, demnă ca o rugăciune înălţată spre cer, casa-muzeu de astăzi.

Părinţii i-a pus numele de Avram, celui ce avea furişaţi sub pernă bănuţi de argint, să aibă viaţa curată ca argintul.

În casa dascălului Mihai Gomboş (întemeietorul unui neam de cărturari), Avram a învățat literele şi numerele, după care este trimis la şcoala primară din Neagra. La 10 ani merge la Cîmpeni, găzduit de familia Şuluţiu, cu fiii căruia va lega o prietenie pe viaţă, unul dintre ei fiind chiar biograful său de peste ani – Iosif Sterca Şuluţiu. Aici urmează cursurile primare, cititul, socotitul, istoria și geografia, cîntul şi desenul, regulile moralei şi ale bunei cuviinţe.

După terminarea şcolii din Cîmpeni, împlinind vîrsta de 13 ani, în toamna anului 1837, făcînd drumul cu căruţa de la Vidra de Sus, tatăl său îl înscrie la gimnaziul unic de trei clase din Zlatna, (Ampelum) vestita localitate minieră de pe Valea Ampoiului.

În protocoalele “Gimnaziului umanistic”, care a funcţionat din anul 1790, transfomat apoi în “Gimnaziu crăiesc” îl găsim înregistrat ca “Iank Abraham, de religie romano-catolică!” Limba de predare era cea latină. După patru ani de studii absolvă gimnaziul cu calificativul “eminens”. Aici, în localitatea minieră, cunoscînd mai îndeaproape suferinţele iobagilor, se horărăşte să devină jurist.

În anul 1841, la 17 ani, se înscrie la liceul piariştilor din Cluj, tot un liceu catolic, asemenea gimnaziului de la Zlatna- “Institutul superior regesc al romano-catolicilor din Transilvania”, unde urmează clasa superioară “humanitas” (de umanităţi), apoi cele două clase de filosofie, care erau obligatorii pentru a putea trece la drept.

După încheierea celor trei ani, în 1943 se întoarce la Vidra sa natală, îmbrăcat în haine domneşti, spre dezamăgirea mamei sale, de pe vremea cînd îşi lepădase straiele ţărăneşti la plecarea lui la gimnaziul din Zlatna.

Acasă, printe moţi, caută să le cunoască suferinţele, procesele lungi şi nemiloase în care erau tîrîţi aceştia consătenii săi prin tribunalele vremii.

Voinicul de 18 ani, în 1844, se înscrie la cursurile Facultăţii de drept din Cluj, alături de el, în acelaşi an, era și Iosif Sterca Suluţiu – biograful și bunul său amic. Finalizînd cursurile, în vara anului 1846, solicită guvernului un post de practicant, fără salariu, dar este respins, nefiind nobil, pe motivul originii sale de plebeu (s.a.). După cîteva săptămîni petrecute la Sibiu, ca practicant la tezauriatul ţării, pleacă la Tîrgu-Mureş, înscriindu-se „cancelist” (practicant) la „Tabla regească” (Curtea de apel a Transilvaniei), în scopul de a deveni avocat.

Participă în 15 ianuarie 1847, ca practicant la Tabla regească, la Dieta Transilvaniei de la Cluj.

Acelaşi Şuluţiu relatează că în drumul lor spre casă, după dezbaterile parlamentare din Dietă, Iancu ar fi spus următoarele cuvinte: ”Frate Şuluţiu! nu te supăra pe mine, oricît de bun român ai fi, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi ca părinţii mei… Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea!”.

Un al compartiment al vieții sale s-a petrecut în preajma izbucnirii revoluției, unde făcea parte dintre fruntașii intelectualității românești transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială și națională.

În 13 mai, vin moţii în frunte cu Iancu şi Buteanu ,”vreo zece mii, organizaţi în cete şi disciplinaţi milităreşte”, după cum scria Silviu Dragomir, autorul monografiei Avram Iancu. Pe Cîmpia Blajului cei patruzeci de mii de români, adunaţi în formă de stea, ascultă cutremuraţi de emoţie cuvintele Crăişorului: „Uitaţi-vă pe cîmp, românilor, sîntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, sîntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!”. Acolo se hotărăşte ştergerea iobăgiei şi proclamarea drepturilor românilor.

„Fără naţionalitate, spunea Bărnuţiu, nu e libertate, nici lumină nicăieri, ci pretutindeni numai lacrimi, întuneric, amorţire. Ce este apa pentru peşte, aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele? Ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceasta este naţionalitatea pentru fiecare popor…”.

Ca prefect şi comandant suprem al Legiunii a XIII-lea, Auraria Gemina, din Transilvania, Iancu vine în Munţi în fruntea moţilor săi care participaseră la Adunarea de la Blaj şi aduce la cunoştinţa celor rămaşi acasă hotărîrile luate acolo în numele lor şi al naţiunii române – desfiinţarea iobăgiei, independenţa naţională a românilor din Transilvania, învăţămînt românesc de toate gradele ş.a.

Revoluţia dă în clocot. Pînă la sfîrşitul lui octombrie 1848 ea cuprinde aproape întreaga Transilvanie.

1850, 20 februarie. Avram Iancu soseşte la Viena, împreună cu o delegaţie a românilor, căutînd să obţină din partea guvernului drepturile pentru români.

În 8 şi 11 martie este primit de către noul împărat, Francisc Iosif, care după înmînarea memoriului, va răspunde: „Voi cere de la miniştri mei un raport şi vă asigur că dorinţele juste ale românilor vor fi împlinite”.

20 decembrie 1850. Cuprins de o mare nelinişte (ciudată premoniţie!), la Cîmpeni, Avram Iancu îşi scrie Testamentul său („Ultima Voinţă”): „Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care, după puteri am şi lucrat pînă acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa aduse să prefec în nimic. Nu ştiu cîte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că, viitorul este nesigur; voiesc dară şi, hotărît dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezînd că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele!”

1852, 17 septembrie. Iancu este arestat şi trimis sub escortă la Alba Iulia, unde fusese ţinut în lanţuri şi străbunul său Horia. Acolo, închis în clădirea judecătoriei de ocol, este legat, umilit şi bătut de către un ofiţer austriac, slujbaş al împăratului. În faţa acestei insulte sufletul său a coborît „în smoala melancoliei nesfîrşite…”.

Reîntorcîndu-se în Apuseni, la 21 iulie 1852, Iancu nu vrea să dea ochi cu împăratul pe Muntele Găina care vizita ţinuturile unde a avut loc Revoluţia. La Vidra, la Cîmpeni, Roşia Montană, Detunata, Abrud sau Bucium, Iancu refuză de asemenea întîlnirea cu monarhul.

1855, toamna. Pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, cu creştetul descoperit, „ca în faţa unui altar”, Craiul Munţilor, cu ochii înlăcrimaţi scrutează depărtările…

În revista Familia, Iosif Vulcan, scria cu înfrigurare aceste cuvinte: „Condeiul nostru încă e ud, căci abia scriseserăm necrologul marelui nostru poet Dimitrie Bolintineanu, şi iată acuma soarta fatală ne sileşte a-l lua din nou în mînă, să-l înmoiem în lacrimile noastre şi să anunţăm naţiunii iarăşi o ştire tristă, că eroul nepătat din 1848, regele munţilor – cum l-a numit poporul, – unul din martirii scumpi ai noştri, gloriosul dar nefericitul Avram Iancu, a murit la Baia de Criş în 10 septembrie la vîrsta de 48 de ani… Cine a fost Iancu? Expresia unei idei înalte, unei dorinţe străbune, care nu se va stinge niciodată din sînul naţiunii române…”

La 13 septembrie 1872, declarat „mort naţional”, jelit de popor,de prefecţii şi tribunii săi, în frunte cu cei 36 de preoţi, trupul lui cobora în pămîntul de la Ţebea, aproape de gorunul celuilalt Crăişor, Horea, el, nepotul lui, cum îi plăcea să spună adeseori!

La Baia de Criş a fost dezvelit bustul eroului, realizat de sculptorul Romulus Ladea.

„Tu, Iancule şi Moţii tăi, aţi trăit şi aţi murit pentru libertate. Idealul acesta rămîne la temelia vieţii noastre naţionale. Pentru izbîndirea şi desăvîrşirea acestui ideal vor trăi şi vor muri generaţiile, cari te urmează. Ci tu dormi liniştit, Iancule, acolo la pragul bisericuţei din Ţebea, în umbra gorunului lui Horia: geniul tău veghează deasupra naţiunii române”.