Istorie

143 ani de la Proclamarea Independenței României (9 mai 1877)

Noul statut al României trebuia însă să fie sustinut pe plan international si în primul rând să oblige Turcia, pe atunci imperiu, la această recunoastere. Functiona deja o aliantă cu Rusia ale cărei trupe au trecut prin teritoriul românesc si au depăsit linia Dunării, asa cum hotărâse Guvernul român, care dorea să ezite transformarea teritoriului national în teatru de război.

Turcii au întreprins totusi actiuni militare în unele sectoare ale Dunării, provocând astfel riposta militarilor români. Pe fondul acestor conflicte s-a pus problema unei colaborări militare pe care rusii au refuzat-o initial. Pe parcurs însă trupele rusesti au suferit o serie de înfrângeri si atunci ei au fost aceia care, printr-o celebră telegramă semnată de marele Duce Nicolai, au solicitat sprijinul armatei române pe un ton aproape umilitor. Trupele române depăsesc frontiera dunăreană si sunt antrenate în zonele cele mai semnificative pentru desfăsurarea actiunilor militare.

Trebuie să subliniem faptul că românii, cu exceptia unor actiuni izolate, nu mai participaseră la situatii de război de peste 150 ani. Deci, lipsea experienta de luptă, care a fost însă suplinită de un cald sentiment patriotic. Luase fiintă practic din timpul lui Al. I Cuza, care reunise micile ostiri ale Moldovei si Munteniei în Lagărul de la Floresti-Prahova. Ajutat de instructori francezi, trimisi de Napoleon al III-lea, împreună cu un “cadou” de 10.000 de pusti, Al. I. Cuza a început modernizarea fortelor armate reunite. Acest proces a fost continuat si desăvârsit de domnitorul, viitor rege, Carol I. În preajma anului 1877, armata română era structurată astfel: Regimente de linie, formate din ostasi care îndepliniseră stagiul militar; armata teritorială, formată din Regimentele Dorobanti si Călărasi, care beneficiau de instruiri periodice, dar nu făcuseră stagiul militar; garda natională si gloatele formate din voluntari, care stationau în tară, nu participau la teatrul de operatii. Cei mai multi militari, peste 35.000, erau Dorobantii si Călărasii.

Locuitorii de atunci ai actualului judet Vaslui au făcut parte atât din Regimentele de linie sau de Călărasi, dar în primul rând au luptat în cadrul Regimentelor de Dorobanti. Cei din tinutul Vasluiului au format batalionul 2 al Regimentului 13 Dorobanti, cu sediul în Iasi, de unde era recrutat si batalionul 1. Dorobantii vasluieni erau organizati în patru companii, cu sediul la Vaslui, Codăesti, Negresti si Pungesti (compania denumită Stemnic). Cei din Tutova si Fălciu (foste judete, acum în componenta Vasluiului) formau Regimentul 12, cu două batalioane denumite după cele două tinuturi. Momentul de glorie al Dorobantilor vasluieni a fost la sfârsitului lui august 1877, când au avut un rol decisiv în cucerirea redutelor Grivita 1 si Grivita 2. La fel s-au remarcat în bătăliile duse pentru cucerirea Vidinului. Pe plan international, interventia militară română a fost privită în mod diferit. Presa din Austro-Ungaria ironiza tânăra noastră armată si “proorocea” o fugă a Dorobantilor nostri către Transilvania. Presa românească însă, prin Gazeta de Transilvania, spunea că dorobantii români ar putea ajunge acolo, dar nu ca fugari, ci în calitate de cuceritori (ceea ce s-a si întâmplat în Primul Război Mondial). În presa italiană, românii erau elogiati. Granini de exemplu, referindu-se chiar la Dorobantii vasluieni.

Judetul Vaslui a dat si mari personalităti în ansamblul luptei pentru Independentă. În primul rând, pe generalii Mihail Cerchez, cel care a primit predarea lui Osman Pasa la Plevna, si Gheorghe Teleman. Să remarcăm un mic episod. Una dintre marile victorii românesti a fost cea de la Smârdan, realizată de Divizia a 2-a de Infanterie, comandată de bârlădeanul Mihail Cerchez, unul dintre regimente fiind comandat de huseanul Gheorghe Teleman.

Războiul din 1877 a fost totodată un moment în care s-a manifestat ideea de unitate a poporului român. Din Bucovina, Transilvania si Banat au venit mii de voluntari, iar unii ofiteri din armata austro-ungară, cum a fost Moise Groza, au demisionat si s-au înrolat în armata română. Să mai amintim că întregul popor a participat la eforturi de război dacă nu direct, cel putin prin sprijin material. S-au remarcat în mod deosebit comitetele de doamne din Vaslui si Bârlad, care au colectat mari cantităti de alimente, îmbrăcăminte si obiecte sanitare în sprijinul armatei române.

După război, România a obtinut, învingând multe piedici, statutul de Independentă. Probleme grave au apărut în raporturile cu Rusia, care de la aliat a devenit un adversar al României. Trei judete din sudul Basarabiei, Ismail, Cahul si Bolgrad, au fost cotropite din nou de rusi. La un moment dat, a fost pus în pericol chiar statul român, rusii intentionând să aresteze conducerea acestuia. Astfel, domnitorul Carol si membrii Guvernului, cu o parte din trupele combatante, s-au refugiat peste Olt pentru a rezista unui evetual atac rusesc. Congresul de la Berlin a pus însă capăt acestei situatii, i s-a recunoscut Independenta, dar a pierdut sudul Basarabiei, obtinând două judete din Dobrogea. Războiul din 1877 a avut mari răsunete în cultura natională. Pictorii români contemporani evenimentelor au realizat lucrări plastice, inspirate de război, care emotionează si astăzi. S-au creat nenumărate piese folclorice, inspirate de eroismul si dăruirea de tară ale luptătorilor, unele personaje intrând în folclor. De asemenea, 1877 a fost si o sursă de inspiratie pentru multi scriitori, în primul rând pentru V. Alecsandri, care a scris celebrul poem “Penes Curcanul”, inspirat de un personaj real, vasluianul Constanin Turcanu. Acesta, cu origini mai îndepărtate în Bousori-Solesti, a participat ca voluntar si la Primul Război Mondial, rămânând încadrat în armata română până la sfârsitul vietii.  

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *