17 aprilie 1647 – Moare cronicarul Grigore Ureche, autorul „Letopisețul Țării Moldovei” – prima cronică în limbă română

Unul dintre cei mai mari cărturari români din prima jumătate a secolului XVII este cronicarul Grigore Ureche. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Această cronică se deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în secolele XV-XVI. În primul rînd “Letopiseţul Ţării Moldovei” este scris nu în limba slavonă, ci în limba română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării. În al doilea rînd, spre deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea rînd, “Letopiseţul Ţării Moldovei” nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse de atîtea ori pînă atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei.

Grigore Ureche se trăgea dintr-o veche familie boierească. Nu întîmplător unii istorici încearcă, nu fără temeiuri documentare, să-i urmăreacă arborele genealogic pînă la un “Ureache” contemporan cu Ştefan cel Mare şi Sfînt. Tatăl cărturarului, Nestor Ureche, era un mare boier moldovean, care pe parcursul vieţii sale a ocupat în repetate rînduri înalte dregătorii în sfatul domnesc al Ţării Moldovei, acumulînd de-a lungul anilor moşii întinse. La începutul anilor 90 ai secolului XVI, în anumite împrejurări politice nefavorabile, Nestor Ureche, împreună cu familia sa a fost nevoit să se refugieze în Ţara Leşească, cum era numită pe atunci Polonia, unde s-a aflat cu treruperi mai multă vreme. În această ţară cu bogate tradiţii culturale şi cărturăreşti şi-a făcut studiile la şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov, al cărei membru devenise ceva mai tîrziu (1612) tatăl său, iar după alţi cercetători, poate chiar la unul din colegiile iezuite din Polonia, cum a procedat mai tîrziu Miron Costin, urmaşul său direct în ale scrierii istoriei naţionale.

Ajuns la maturitate, Grigore Ureche a devenit o personalitate cu o rară cultură umanitară, cu un vast orizont cărturăresc pentru timpul său, cunoscînd în afară de limba română, limbile latină, poloneză, slavă veche. După mai mulţi ani de studii şi şedere în Polonia, tînărul Grigore Ureche se întoarce în patrie către 1617, unde se află mai mulţi ani în umbră. Abia în 1627 Grigore Ureche devine al treilea logofăt, pomenindu-se astfel în anturajul apropiat al domnilor Moldovei. Ajunge apoi în cele mai înalte dregătorii de stat, între care şi în cea de mare vornic al Ţării de Jos pe timpul domniei lui Vasile Lupu (cu începere din 1643), funcţie pe care o deţine pînă la sfîrşitul vieţii.

Grigore Ureche a lăsat posterităţii o singură dar deosebit de valoroasă operă istoriografică: “Letopiseţul Ţării Moldovei, ce cînd s-au descălicat ţara şi cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş vodă pînă la Aron vodă “, numit mai frecvent “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Cronica cuprinde perioade de la întemeierea Statului Moldovenesc în 1359 pînă la domnia lui Aron vodă (1594), cînd se întrerupe brusc, probabil din cauza morţii cărturarului, deşi acesta avea intenţia de a ajunge cu descrierea evenimentelor pînă în timpul domniei contemporanului său Vasile Lupu. Din nefericire, letopiseţul lui Grigore Ureche nu s-a păstrat în original, ajungînd pînă la noi prin cîteva copii mai tîrzii, care au fost destul de mult refăcute prin diferite adaosuri, numite interpolaţii ale copiştilor de mai tîrziu – Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. Se mai cere arătat totuşi că unii cercetători îl exclud pe Misail Călugărul din numărul interpolatorilor. Pierderea manuscrisului autograf al autorului a făcut ca “Letopiseţul Ţării Moldovei ” să devină cunoscut posterităţii datorită mai ales unei copii-redacţii a cronicii efectuate prin anii 60 ai secolului XVII de către Simion Dascălul. Această împrejurare a făcut ca problema paternităţii scrierii în cauză să fie pusă sub semnul întrebării în litereatura de specialitate. Astfel diverşi cercetători l-au considerat drept autor al acestui letopiseţ pe Grigore Ureche, Nestor Ureche, tatăl cronicarului, Simion Dascălul în aceeaşi măsură drept coautori pe Grigore Ureche şi Simion Dascălul. Discuţia ştiinţifică în privinţa paternităţii acestei opere nu a încetat pînă în prezent. Dintre istoricii care au venit cu interesante investigaţii în această controversată problemă fac parte P.P. Panaitescu, E. Russev, D. Velciu, M. Scarlat, I.D. Lăudat, L. Onu etc. care îl consideră drept unic autor pe Grigore Ureche, precum şi C. Giurescu, C.C. Giurescu, N.A. Ursu, care îl consideră autor al aceleeaşi cronici pe Simion Dascălul sau în aceeaşi măsură pe Grigore Ureche şi Simion Dascălul.

Pentru a scrie letopiseţul său, Grigore Ureche a folosit pe larg nu numai izvoare interne moldoveneşti, ci şi străine, în special cele ale istoricilor polonezi şi transilvăneni. Dintre izvoarele interne, cel mai important după cum reiese din cronică este “Letopiseţul Moldovenesc”, o sursă narativă complexă. Dintre autorii polonezi au fost în mod critic folosite mai ales operele istoricilor M. Bielski şi ale fiului său I. Bielski, ale lui M. Kromer şi M. Miehovski, diverse lucrări cu caracter informativ şi enciclopedic, care aveau circulaţie pe acele timpuri în aria de cultură poloneză, în care pătrunseră masiv şi cartea vest-europeană. De rînd cu izvoarele scrise, Grigore Ureche a folosit pe larg şi tradiţia populară orală, amintirile tatălui său, ale boierilor bătrîni din anturajul familiei sale. Autorul a utilizat toate aceste informaţii în mod critic, cerîndu-le şi trecîndu-le prin raţiunea şi inima sa. Cărturarul a ştiut să aleagă cu grijă adevărul istoric şi să-l aştearnă pe hîrtie într-o limbă frumoasă şi înţeleasă.

În Letopiseţul Ţării Moldovei sunt descrise evenimentele mai principale din istoria Moldovei, pe parcursul a circa două secole şi jumătate. Autorul îţi începe cronica cu o “Predislovie…”, în care arată importanţa cunoştinţelor despre trecut, a istoriei ca domeniu de cunoaştere (ştiinţă), despre originea romanică (latină) a poporului român şi a limbii sale, despre unitatea şi rădăcinile comune ale tuturor românilor.

Referitor la perioada de început a istoriei Ţării Moldovei şi la evenimentele de la mijlocul şi a doua jumătate a secolului XIV, autorul cronicii nu dispune decît de date cu totul şi cu totul sumare, cunoscînd destul de aproximativ chiar şi numele primilor voievozi moldoveni în ordinea care au urcat la tron. Doar cu începere din timpul domniei lui Alexandru cel Bun ştirile incluse în Letopiseţ devin mai ample.

Locul central în cronică îl ocupă vără dubii epoca glorioasă a lui Ştefan cel Mare, lupta eroică a poporului împotriva cotropitorilor străini şi mai ales împotriva celor otomani. Un număr destul de mare de compartimente ale cronicii sunt dedicate perioadelor de domnie a voievozilor care au urmat după Ştefan cel Mare. Pagini interesante şi pline de învăţăminte sunt dedicate fiilor lui Ştefan cel Mare – Bogdan III-lea cel Grozav şi Orbu (1504-1517), Petru Rareş (1527-1538; 1541-1547), precum şi altor domni cum ar fi Alexandru Lăpuşneanul (1522-1561; 1564-1568), Ioan Vodă cel Viteaz (Cumplit) (1572-1574), Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591) etc.

Ca reprezentant al marii boierimi moldovene, Grigore Ureche descrie evenimentele, faptele şi acţiunile diferitelor personalităţi din istoria ţării sale prin prisma reprezentărilor sale, a clasei sociale din care făcea parte, aşa încît uneori întîlnim aprecieri de-a dreptul tendenţioase. În acelaşi timp, trebuie de menţionat faptul că acelaşi cronicar tinde să-şi scrie opera de pe poziţii obiective, ale intereselor patriei, ale luptei împotriva cotropitorilor stăini şi ale luptei de eliberare naţională – scop nobil, care se impune cu deosebită acuitate în timpul vieţii celebrului cronicar. Letopiseţul Ţării Moldovei este scris într-un limbaj fluent, deosebit de plastic şi înţeles, fiind un apreciat monument de limbă şi literatură medievală românească. În epocile următoare (a doua jumătate a secolului XVII – începutul secolului XIX) cronica lui Grigore Ureche a avut o răspîndire destul de mare în manuscris, contribuind la formarea multor generaţii de cărturari şi de luptători pentru neatîrnarea patriei.

Paralel cu asemenea importante aspecte cum sunt glorificarea trecutului Ţării Moldovei, lupta contra invadatorilor străini, perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, etc., în cronica sa Grigore Ureche acordă atenţie şi unui subiect cum ar fi obîrşia poporului român şi a limbii sale. Datorită studiilor făcute, mai cu seamă în mediul cultural polonez, cronicarul moldovean a cunoscut în de aproape cultura umanistă europeană a epocii, iar cunoaşterea limbii şi a culturii latine l-a ajutat, după cum observă P.P. Panaitescu, neobositul cercetător al operei lui Grigore Ureche, pe celebrul nostru cărturar şă-şi dea seama de apropierea dintre limba latină şi limba română, ceea ce l-a condus la înţelegerea unităţii de origine şi de limbă a poporului român. Aceasta l-a şi făcut să afirme în capitolul despre limba moldovenească cu deplină convingere, că “de la Rîm ne tragem”, aducînd drept exemplu cuvintele: carne, găină, muiare, părinte, al nostru; cu echivalentul lor latin, “… şi altile multe din limba latină, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am înţelege”. Ideea este continuată în capitolul “Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus”, în care se constată că în Transilvania locuiesc “şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara laţită de romîni de cîtu de unguri”. Iar ca un fel de concluzie la cele arătate mai sus, Grigore Ureche conchide că “rumânii, cîţi se află lăcuitori la Ţata Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag”. Analzînd aceste extrem de importante pasaje din cronică pentru viziunea cronicarului nostru, acelaşi P.P. Panaitescu arată că această din urmă teză este cea mai importantă în concepţia lui Grigore Ureche despre originea românilor, şi că avem în faţa noastră cea mai veche afirmaţie din Moldova despre unitatea neamului şi în acelaşi timp despre originea sa comună, reprezentînd o idee de mare valoare nu numai pentru epoca în care a trăit şi a activat cărturarul.

Din anul 1845, cînd Mihail Kogălniceanu editează pentru prima dată opera cronicărească a lui Grigore Ureche şi pînă în prezent, au apărut zeci de ediţii, inclusiv la Chişinău, ale acestei monumentale lucrări. Pe această cale “Letopiseţul Ţării Moldovei” a căpătat o largă răspîndire, intrînd masiv şi pentru totdeauna în patrimoniul de valori culturale ale poporului român.

Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Copie din secolul al XVII-lea

„Predoslovie adecă cuvântu înaintea descălecatului Țărăi Moldovei

Vor unii Moldovei să-i dzică că au chemat-o Sțitia sau Schitiia pre limba slovenească. Ce Sțitiia cuprinde loc multu, nu numai al nostru, ce închide și Ardealul și Țara Muntenească și cămpii despre Nistru, de cuprinde o parte mare și den Țara Leșască. Chematu-o-au unii și Flachia, ce scriu letopisățele litenăști, de pre numele hatmanului rămlenescu ce l-au chemat Flacus, carele au bătut război cu schiitii pre aceste locuri și schimbăndu-să și schimosindu-să numele, den Flachia i-au dzis Vlahie. Ce noi acesta nume nu-l putem da țărăi noastre Moldovei […]

Pentru limba moldovenească

Așijderia și limba noastră den multe limbi este făcută și ne e mestecat graiul nostru cu al vecinilor de prenpregiur, măcar că de la Răm ne tragem, și cu a lor cuvinte ni-s mestecate. Cum spune și la predosloviia leatopisățului celui moldovenesc de toate pre rându: ce fiind țara mai de apoi ca la o slobodzie, de prenpregiur venind și descălecăndu, din limbile lor s-au amestecat a noastră: de la rămleani, cele dzicem latină, păne, ei dzic panis, carni, ei dzic caro, găina, ei dzic galena, muere, îi dzic mulier, femeia – femina, părinte – pater, al nostru – noster, și altele multe den limba lătinească, și de-am socoti pre amănuntul, toate cuvintele li-am înțeleage.

De inceputul domnilor Țărâi Moldovei și de viața lor. Și de … anilor cu mila lui Dumnedzău. Iaste vreame să arătăm văleat 6867 (1359)

Într-acei ficiori de domnu ce-au nemerit locul acesta, fost-au și Dragoș vodă,ficiorul lui Bogdan vodă, carele era den domnii Rămului, carele venisă de la Maramureș, carele să veade mai de cinste și mai de folos decăt toți, pre carele cu toții l-au pus domnu mai mare.

Pentru domniia lui Ștefan vodă, ce-i dzic cel Bun, ficiorul lui Bogdan vodă și de multe războe minunate a lui ce-au făcut. Văleato 6965 (1457)

După doi ani a domnii sale lui Pătru vodă Aron, rădicatu-s-au de la Țara Muntenească Ștefan vodă ficiorul lui Bogdan vodă cu multă mulțime de oaste muntenească și din țară adunați ș-au intrat în țară. Și silind spre scaunul Sucevei, i-au eșitu inainte Pătru vodă Aron pre Săret, la sat, la Doljești, la tină, și s-au lovit în dziua de gioi mari, aprilie 12, și înfrănsă Ștefan vodă pe Aron. Ce Aron vodă nu să lăsă cu atăta, ce de iznoavă s-au bulăcit și al doilea răndu. Să lovi cu Ștefan vodă la Orbic și iară birui Ștefan vodă. Și-l prinsă pe Pătru vodă Aron și-i tăe capul, ș-au domnit.

Cându s-au strănsu țara la Dreptaate ș-au rădicat domnu pre Ștefan vodă

Deacia Ștefan vodă strănsă boiarii țărăi și mari și mici și altă curte măruntă denpreună cu mitropolitul Theoctist și cu mulți călugări, la locul ce-l chiamă Dreptaate și i-au intrebat pre toți: iaste cu voia lor tuturor să le fie domnu? Iar ei cu toții au strigat într-un glas: „În mulți ani de la Dumnedzău să domnești”. Și deaci cu toții l-au rădicat domnu cu voe tuturor și l-au pomăzuit spre domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan vodă stiagul țărăi Moldovei și să dusă la scaunul Suceavei.

Deci Ștefan vodă gătindu-să de mari lucruri să facă, nu cerca să așeaze țara, ci de războe să gătiia, că au împărțit oștii sale stiaguri și au pus hotnogi și căpitani, carele toate cu noroc i-au venit.

Cându au prădatu Ștefan vodă Țara Săcuiască

Scrie leatopisățul cel moldovenescu că fiindu Ștefan vodă om războinic și de pururea trăgăndu-l inima spre vărsări de sânge, nu peste […]

Cându au luatu Ștefan vodă cetaatea Telejenulu și cănd s-au bătut cu Țăpăluș vodă, cu ungurii, mai apoi și cu Băsărab, văleato 6982 (1473)

Au luat Ștefan vodă cetaatia Telejenul ș-au tăiat capetele părcălabilor și muerile lor li-au robit și mulți țigani au luat și cetaatea ou ars-u. Într-aceiași lună, în 5 dzile, fu războiu în Țara Muntenească cu ungurii și cu Țăpăluși și cu agiutoriul de la Dumnedzău au biruit Ștefan vodă ș-au bătut pre unguri, Într-aceiaș lună, în 20 de dzile, au răzbitu și pre Băsărabă.

Războiul lui Ștefan vodă căndu s-au bătut cu turcii la Podul Nalt, văleato 6983 (1475)

Într-aceia vreame, Mahmet înpăratul turcescu armându 120.000 de oaste a sa și oastia tătărască și muntenească, să margă cu Radul vodă, au trimis asupra lui Ștefan vodă. Iar Ștefan vodă avăndu oaste gata, 2.000 de leși ce-i venise într-agiutoriu cu Buciațchii de la craiul […]

Pentru Țara Ungurească de jos și Ardealul de sus

Aicia nu vom lăsa și de Ardeal sau Țara Ungurească, cum dzicu unii, ca nu atingem și să nu pomenim de începutul lor și de obiceaiul lor, fiindu-ne vecini de-aproape și de multe ori năzuia domnii țărăi Moldovei, de să acioa și să agiutoriia de la dănșii.

Ardealul sau Țara Ungurească de Gios să chiamă Țara peste munte, care cuprinde o parte de Dație și peste munte. Dreptu aceia îi dzic Țara peste Munte, căci e încungiurată de toate părțile cu munți și cu păduri, cum ar hi îngrădită. Dzicu-i și țară de 7 orașe, den limba nemțască, iar lăcuitorii țărăi își dzic ardeleani, carile să hotărăsc depre apus cu ungurimia, sau cumu-i dzicu unii Panoniia. Iar despre miadzănoapte să hotărăscu cu Țara Leșască, despre amiadzădzi cu Țara Muntenească, despre răsărit cu Moldova. Țara Ardealului nu iaste numai o țară însăși, ce Ardealul să chiamă mijlocul țărăi, carii multe cuprinde în toate părțile, în care stă și scaunul crăiei. Iar pre la margenia ei săntu alte țări mai mici, carele toate de dânsă să țin și suptu ascultaria ei săntu: întăi cumu-i Maramurășul despre Țara Leșască, și Țara Săcuiască despre Moldova, și Țara Oltului despre Țara Muntenească, și Țara Bârsei, Țara Hațagului, Țara Aounului (?) și săntu și alte holde multe, carele toate ascultă de Crăiia Ungurească și să țăn de Ardeal. În țara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ce și sasi peste samă de mulți și români peste tot locul, de mai multu-i țara lățătă de români decât de unguri. Iar Țara Ungurească de Gios, unde să chiamă Unguriia cea Mare, sau cumu-i dzic unii pre limba nemțască Panoniia, acolo numai unguri trăescu, iar de află și români prea-locurea, încă leagia ungurească țin.

Ungurii nu țin toți o leage, ce în patru sau în cinci legi sint împărechiați, că unora le dzic calvini, altora lotori […]”