Mai înainte am citit tot felul de scrieri propagandistice în care războiul ruso-turc din anii 1806-1812 este prezentat drept un război corect, un război de eliberare a creştinilor de sub jugul turcesc.
Doar că în scrisorile generalului Rumianţev, ale amiralului Ciceagov şi chiar ale însuşi ţarului Alexandru I nu apare niciun fel de referire la vreo eliberare. Moscova nu dorea să elibereze pe nimeni, Moscova se găsea în acei ani în război cu Imperiul Francez al lui Napoleon şi cu Imperiul Otoman. Imperiile cucereau sau cedau teritorii în încercarea de a-şi asigura un avantaj sau a obţine o pace care să le permită să îşi refacă armatele. Slavii din Balcani erau văzuţi la Paris şi la Moscova drept simple instrumente. Strategii imperiali se gândeau doar cum să transporte arme în acele zone şi cum să stârnească rebeliuni spre folosul propriu. Nicăieri în scrisorile din acei ani nu apare exprimată vreo dorinţă de a elibera acele popoare şi a le lăsa să îşi aleagă singure soarta. Rebeliunile erau văzute drept mijloace pentru acapararea de noi teritorii.
În instrucţiunile transmise amiralului Ciceagov înainte de venirea acestuia în principatele române ţarul Alexandru I vorbeşte de punerea în bună rânduială a administraţiei din Moldova şi Valahia. Însă aceste instrucţiuni nu erau transmise pentru binele românilor: armata rusă avea nevoie de resurse pentru a continua asaltul împotriva Imperiului Otoman.
Ţarul Alexandru I avea obsesia cuceririi Constantinopolului şi a obţinerii unei ieşiri la Marea Mediterană. În acest scop ducea negocieri cu Imperiul Britanic, Imperiul Austriac şi Imperiul Francez. Bunăstarea românilor, bulgarilor, sârbilor şi grecilor nu prezenta niciun fel de importanţă pentru ţar. Moscova cerea Moldova şi Valahia sau Finlanda fără să aibă în vedere vreo eliberare – aceste teritorii urmau să intre în componenţa Imperiului Rus, nimeni nu se gândea să le acorde independenţa şi să le lase să-şi aleagă drumul în lume.
Ocuparea Basarabiei reprezintă un accident istoric. Ţarul Alexandru I dorea să ocupe în întregime principatele Moldovei şi Valahiei, iar corespondenţa cu împăratul Napoleon mergea în această direcţie. Pentru români, rămânerea sub suzeranitatea Imperiului Otoman prezenta mai multe avantaje: turcii nu se puteau stabili în principate, nu puteau construi moschei şi nu menţineau garnizoane militare. Imperiile învecinate, ale ruşilor şi austriecilor, reprezentau ameninţări enorme prin capacitatea lor de înglobare a teritoriilor ocupate. De altfel, ţăranii şi boierii din Moldova multă vreme au sperat că graniţa de pe Prut nu va dura şi principatul îşi va reveni la dimensiunile sale originale. Doar că Imperiul Rus rareori a cedat vreo cucerire teritorială. Mai ales că strategii de la Moscova niciodată nu s-au gândit la vreo eliberare – acest cuvânt a rămas să fie folosit de propagandă, de atunci şi până în ziua de azi.
