Pe unii dintre ei îi vedem la televizor reprezentând partide, ONG-uri sau universități, pe alții îi citim prin ziare sau îi auzim la radio, reprezentându-se pe ei înșiși, așa cum mă reprezint și eu când scriu aceste rânduri. Pe cei mai mulți îi auzim chiar în propriul nostru anturaj, amintindu-ne pasager și posac de ziua în care a început coșmarul. Ferice de cei care mai au în preajmă oameni cu memoria trează.
Ni se reproșează că nu putem să lăsăm trecutul în pace, că nu suntem capabili să depășim momentul, că trebuie să renunțăm la istorie. Acest fel de reproșuri este, însă, stimulentul care ne face să insistăm. Pentru că noi știm bine un lucru pe care l-am învățat din experiența finlandezilor și balticilor, care au fost și ei cotropiți la un moment dat de aceiași sovietici criminali; dar mai presus de toate, de propria conștiință umană pe care am avut norocul să ne-o educăm de-a lungul anilor. Noi știm bine că nu putem lăsa în pace un trecut care încă ne mai afectează; să depășim un moment care tinde să devină veșnicie; să renunțăm la o istorie care ne poate arăta drumul.
Funcționează în societatea noastră plurinațională, falsa impresie că dacă ignorăm o problemă, aceasta va dispărea, pur și simplu. Timpul și ignoranța o fac, însă, să se agraveze, sporind breșa dintre generații și categorii sociale. Noi nu avem nevoie de așa ceva, dar totuși nu reușim să găsim forța de a sta drepți în fața trecutului care ne urmărește. Riscăm să ne transformăm într-un neam de fugari, dacă nu vom continua reformele în educație, dacă nu se va institui zi de doliu național pe 28 iunie, dacă nu vor avea loc manifestații de comemorare a deportaților, înfometaților, ucișilor în gropi comune, an de an.
Unul dintre evenimentele majore care ne-au marcat independența față de uniunea sovietică a avut loc la Chișinău pe 26-28 iunie 1991. Atunci, în cadrul Conferinței Internaționale „Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale pentru Basarabia”, a fost adoptată o declarație finală, care prevedea următoarele. Acţiunile sovietice din iunie 1940 sunt calificate drept act de agresiune, în urma căruia Basarabia, nordul Bucovinei şi Ținutul Herţa au fost „anexate de către Uniunea Sovietică”. Participanţii la conferinţă au apreciat că „Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecințele lor trebuie eliminate”. Ei s-au pronunţat în favoarea unor „soluţii politice care să conducă la eliminarea actelor de injustiţie şi abuz comise prin recurgerea la forţă, dictat şi anexiuni atât în perioada premergătoare, cât şi în timpul desfăşurării celui de-al Doilea Război Mondial, în deplin consens cu principiile Actului Final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă”.
Vedem, așadar, că au existat chiar înainte de semnarea Declarației de Independență a RM demersuri importante de anula un act ilegal și sângeros. Semnarea actului în sine ar fi trebuit să fie primul pas spre acest deziderat. Ne-am împotmolit, însă, în propria noastră neputință. Am fost ”ajutați”, fără îndoială, de actori externi, dar vina tot nouă ne aparține, pentru că aceștia tot prin intermediul moldovenilor au lucrat, așa cum lucrează și astăzi prin diverși dodoni, usatici, șelini, formuzali, markeli, tkaciuci, petrenci și garbuji.
Suntem profund întârziați în materie de conștiință și nu numai. Avem acum ocazia, odată cu oportunitatea integrării europene, care ni se oferă pe bună dreptate după peste 20 de ani de formală independență, să ne conectăm din nou la civilizația occidentală de care am fost rupți în repetate rânduri de către imperialiștii de la est. Iar dacă în sensul aspirațiilor europene, avem parte de niște lideri politici care și le-au asumat fără echivoc, se pare că va mai dura până când aceștia se vor despotmoli de zestrea totalitar-sovietică, asumându-și și condamnarea vechiului regim și a consecințelor acestuia. Să sperăm că socializarea din ce în ce mai intensă cu mediul civilizațional vestic și cu mentalitatea europenilor va schimba lucrurile. Au mai trecut și alții prin faza asta. Apoi cât de încuiați la minte să fim tocmai noi?
