În noiembrie 1996, Agenţia ROMPRES a invitat câţiva reporteri speciali ai Agenţiei MOLDPRES să lucreze alături de colegii lor de dincolo de Prut în timpul campaniei prezidenţiale din România pentru a asigura o echidistanţă reflectării evenimentelor. Eu am fost trimis la Focşani la Alexandru Crihană, reporterul special ROMPRES pentru judeţele Vrancea şi Buzău. Trebuie să remarc că am lucrat de ieşea fum din noi – despre o vizită sau alta a candidaţilor trimiteam zilnic la agenţie câte opt-zece ştiri (dactilografiate şi trimise prin fax).
I-am însoţit alături de jurnaliştii din mass-media vrânceană pe candidaţii Roman şi Mânzatu, Corneliu Vadim Tudor, Iliescu, Funar şi Constantinescu în vizitele lor prin judeţ, dar cea mai consternantă impresie ne-a lăsat-o Adrian Păunescu, candidatul la preşedinţie şi senat din partea Partidului Socialist al Muncii (partidul descendent din PCR, condus de ex-premierul ceauşist Ilie Verdeţ).
Adrian Păunescu s-a comportat cu totul altfel decât alţi candidaţi. El a vizitat Mausoleul Eroilor de la Mărăşeşti, unde în numai o jumătate de oră a scris un poem de 22 de strofe în cartea pentru vizitatori, dedicat soldaţilor de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, cărora le datorăm România Mare. A mai vizitat satele cu ţăranii cei mai necăjiţi din creierii munţilor Vrancea; a trecut prin biblioteci şi şcoli, unde a împărţit cărţi cu nemiluita. Iar seara a organizat o şedinţă a Cenaclului „Totuşi Iubirea” pe istorica Piaţă a Unirii din Focşani, unde s-au adunat 50.000 de oameni de toate vârstele. Spectacolul a durat de la ora 17.00 până la trei după miezul nopţii. Chiar de la început, am înţeles că particip la un eveniment inedit, or acele câteva zeci de mii de oameni nu veniseră să-l vadă pe viitorul lor preşedinte şi senator, dar să-l asculte pe omul care, zece ani în urmă, electriza mulţimi în pieţe cu muzica şi versurile sale la Cenaclul „Flacăra”. Către ziuă, mai multă lume a venit în piaţă şi nu vroia să plece nici după terminarea şedinţei, aşteptând un autograf de la Păunescu.
La Casa de Cultură „Maior A. Pastia” din Foşcani maestrul trebuia să susţină un briefing. Dar a venit mânios, tunând şi fulgerând. Chestia e că, în piaţă, una dintre admiratoare l-a sfătuit să nu se bage în politică, pentru a-i bucura în continuare pe fani cu poezia sa. Asta l-a scos din sărite şi orice întrebare pe care încercau să i-o dea colegii mei le aprindea acestora paie în cap. Gaz pe foc a mai turnat un reporter local, care l-a întrebat de ce a venit la briefing alături de ex-liderii comunişti ai judeţului. Când era clar că acţiunea va fi una pierdută, Alexandru Crihană, gazda mea, mă trase de mânecă:
– Ion, zi şi tu ceva, altminteri se strică brânza! Maestrul este obsedat de Basarabia şi se va potoli, dacă află că printre scribii noştri este şi unul de la baştina sa…
După ce a alungat cu tunete şi fulgere pe unul din reporterii „Europei Libere”, maestrul îşi propti ochii în mine. I-am spus că reprezint Agenţia de stat MOLDPRES de la Chişinău şi că Ţânţărenii mei se află la 22 km de Copăceni, baştina lui. Mânia maestrului se topi ca printr-o vrajă.
– Pe care dintre cei şase candidaţi la preşedinţia Republicii Moldova l-aţi dori ca partener în anevoiosul drum spre unirea celor două maluri de Prut?, mi-a fost întrebarea care, în contextul scandalului de la briefing, se lipi ca nuca de perete.
Vroiam să-i mai adresez o întrebare, dar poetul mă opri cu un gest domol. Păunescu mi-a răspuns la întrebare aproape o oră, altă jumătate de oră a explicat audienţei de ce patinează relaţiile moldo-române. Doar scârţâitul unei peniţe pe hârtie se auzea în sală, dar asta nu enerva pe nimeni. De câteva ori l-a rugat pe Andrei, fiul său, să-i dea un anumit volum cu versurile sale. Deschidea pagina cuvenită şi recita versurile fără să privească măcar o dată în text…
A vorbit şi de faptul că administraţia românească şi-a făcut puţin de cap în perioada interbelică, circumstanţă bine manipulată de către regimul comunist din Basarabia; despre Ceauşescu, care a înălţat la Iaşi cel mai puternic turn de retransmisie TV din ţară, ca basarabenii să vadă România la televizor; despre păcătoşeniile pe care i le-a făcut Calmoi, ministrul Securităţii moldoveneşti, şi că ne vom uni mai întâi prin cultură, apoi prin integrare economică.
După conferinţa cu pricina, maestrul a organizat un banchet la restaurantul din Hotelul „Vrancea”, unde, până dimineaţă, au zângănit ferestrele de slogane gen „Ceauşescu-PCR”, de părea că în România nici nu a fost 22 decembrie 1989.
A doua zi, din ştirile TV, am aflat că poetul fusese la Bucureşti la o dezbatere televizată cu toţi candidaţii, iar spre seară era deja cu cenaclul său „Totuşi Iubirea” la Bacău. Când se mai odihneşte omul ăsta?, l-am întrebat pe Crihană.
– Nici noi nu ştim. Pe timpul când venea cu Cenaclul „Flacăra” prin capitalele de judeţ, muncea în acelaşi ritm, zi de zi, de parcă avea reactor atomic în loc de inimă! Păcat e că nu va ajunge preşedinte de ţară. Lumea îi apreciază talentul de poet. Mare poet!
Alexandru îmi povesti că, după revoluţie, mass-media din ţară l-au atacat vehement pentru că el, fiind un monstru sacru al culturii româneşti, s-a aflat în serviciul unui demon. Dar, a-l învinui pe Păunescu e ca şi cum ai învinui Milcovul, râul Unirii, că este şerpuitor – creaţia lui Păunescu continuă să-şi facă loc în inimile şi sufletele românilor. Alta a fost misiunea lui Păunescu şi a cenaclului său: în condiţiile unui aberant cult al personalităţii şi a unor lipsuri generate de regim, El, poet înzestrat cu un talent enorm, prin intermediul unui cenaclu, menţinea, îndeosebi în inimile celor tineri, flacăra demnităţii naţionale. Nici până la asta, dar nici după nu a reuşit să adune un auditoriu atât de mare. „Nu e întâmplător că anume tinerii au făcut revoluţia”, mi-a spus Alexandru.
Adrian Păunescu a pierdut atunci scrutinul la preşedinţie. A devenit senator PSM de Gorj, ulterior a aderat la PSD, fiind senator din partea acestui partid în mai multe legislaturi. Cel mai bun poet al României nu putea fi un politician mediocru, mi-au spus mai mulţi jurnalişti români.
Peste ani, ne-am dat seama că anume „Flacăra” lui Adrian Păunescu a aprins şi flacăra Renaşterii Naţionale în Basarabia. De la cenacluri organizate în fiecare şcoală (îmi amintesc că, prin 1985, am participat la şedinţa unui cenaclu literar la Şcoala medie din Scorţeni), ulterior a apărut bine cunoscutul Cenaclu „A. Mateevici”. Mai avem poeziile sale care au constituit repertoriul soţilor Aldea-Teodorovici, melodiile „Galbenă gutuie” şi „Durere femeiască”, alte melodii zguduitore în interpretarea folkistei Tatiana Stepa, cea care s-a afirmat la şedinţele-maraton ale Cenaclului „Flacăra” în anii 1983-1985 şi care, de câţiva ani, survolează cu aripi de înger eternitatea muzicii româneşti.
Poetului, publicistului, omului politic Adrian Păunescu, noi, muritorii de rând, trebuie să-i uităm slăbiciunile omeneşti şi să-l trecem în pomelnicele noastre veşnice pentru Truda, Patima şi Talentul său puse în serviciul Iubirii şi Unirii – două virtuţi atât de mult râvnite de către poporul nostru.
Ion Cernei,
Orhei
