Oamenii care aşteaptă încă dinaintea zorilor îmi par nişte copii din Irak, dintre acei care aşteaptă camioanele americane cu mâncare. Ei vor să-şi obţină raţia – documentele cu ştampilă şi semnătura care îi va aduce cu un pas mai aproape spre România.
Exact, din exterior, Consulatul României îmi apare ca un centru de provizii din SUA instalat într-o ţară ca Irak, Afganistan sau Rwanda, cu oamenii grămadă în jur atârnând formularele în aer, aşteptând şi implorând aprobarea dosarului. La urma urmei, poate că ataşamentul faţă de tot ce este românesc e, într-adevăr, un sentiment destul de puternic, încât te face să stai la coadă, benevol, de la ora 4.30 dimineaţa. Nu ştiu dacă americanii ating nivelul ăsta de patriotism. Vorbesc de sentimentul de ataşament patriotic fiindcă acesta e menţionat în formularul de cerere pentru redobândirea cetăţeniei: „simţindu-mă ataşat faţă de România şi de poporul român, solicit redobândirea cetăţeniei române”.
Dar o ştim cu toţii că chestia cu sentimentul patriotic e doar în formular, în realitate oamenii acceptă toate bătăile de cap împreună cu umilinţa birocratică, fiindcă gândesc că, odată cu obţinerea paşaportului român, vor obţine şi salvarea. O izbăvire de absolut toate problemele şi eşecurile care li se întâmplă: salariu mic, oportunităţi seci, nedreptate economică. Şi anume asta e primul lucru care mă deranjează – prima lovitură – concepţia că soluţia finală constă în a o şterge din ţară cu orice scop, iar Consulatul român e instituţia ideală în stare să ajute refugiaţii să scape de locul acesta.
Observând persoanele care aşteaptă la consulat – ale căror număr nici vorbă să scadă, ci invers -, încep să cred că în viitorul apropiat Moldova va rămâne fără cetăţeni moldoveni. Pe bune, chiar şi vorbitorii de limba rusă au cetăţenie română – cunosc personal asemenea persoane. Mi-ar fi interesant să văd un studiu pe tema redobândirii cetăţeniei române făcut de o companie de cercetări sociologice, în care să se pună problema câte persoane vor rămâne fără paşaport românesc.
Bun, acum, trecând de gardieni şi de porţile consulatului, din interior, acesta seamănă exact cu castelul lui Kafka. Documente circulând într-o direcţie şi în alta. Un document împins spre aprobare pentru a obţine alt document, care să fie împins şi el spre aprobare pentru a obţine alt document… O copie a unei copii a altei copii… Şi asta reprezintă a doua lovitură. Din nou, structura birocratică face întreg procesul de redobândire a cetăţeniei un lucru chinuitor până la absurd, descurajant. Iar procedura respectivă, de fapt, nu are filtre de valoare, cum ar trebui să fie. Adică, absolut oricine vrea şi obţine actele necesare poate deveni cetăţean român, pur şi simplu respectând procedura pas cu pas. De ce nu se pune accentul pe meritul cetăţeniei, ci doar pe procedură? Adică, de ce nu e inclus, de exemplu, un test de verificare a cunoaşterii limbii şi istoriei române, aşa cum alte ţări procedează? Astfel, întreg procesul va fi uşurat şi, respectiv, va conţine filtrele de valoare.
Nu, în niciun caz nu insist ca oamenii să nu obţină paşaport român şi, împreună cu acesta, libertatea de a ieşi din ţară oricând ar dori. Lucrul pe care îl critic este acceptarea necondiţionată a regulilor impuse, a statutului de refugiaţi. „Dacă vreţi libertate – faceţi cum vă spunem noi, dacă nu – rămâneţi aici toată viaţa”. În loc să acceptăm orbeşte şi inconştient procedurile instituţiilor, mai bine să intervenim în a le simplifica şi a le face mai logice. În loc să pasăm mereu puterea asupra noastră altora, mai bine să-i privăm de putere pe cei care se fac responsabili de condiţia noastră.
