– În Republica Moldova e dificil să faci afaceri, mai ales de un asemenea calibru cum este cea pe care o administrați dumneavoastră. Cum reușiți să țineți piept provocărilor într-o perioadă atât de tulbure pe care o parcurge statul nostru?
– Să faci afacere în Republica Moldova sau oriunde este foarte complicat. Cel mai important e ca cel care-și propune să dezvolte un business trebuie să fie pregătit moral că afacerea va prospera, dar și pentru faliment. În caz contrar dezamăgirile sunt foarte mari și atunci se împiedică și nu se mai ridică. Trebuie să știe ce vrea să facă. Dacă în perioada sovietică trăiau bine în business cei care știau ce este, astăzi o duc bine cei care știu unde și ce nu este. Important e să-ți găsești nișa și să depui foarte mult efort.

– Totodată, trebuie să fim conștienți că atunci când ai o afacere prosperă, cu sute de angajați și cu încasări de milioane, ar putea să existe presiuni din partea unor forțe politice sau grupări criminale…
– Este adevărat ce spuneți și în același timp totuși au afaceri și mulți care nu sunt protejați politic. Fac business și cei ca mine, care nu am nicio protecție din partea cuiva. Totodată nu am simțit nici că cineva ar vrea să mă doboare. Dacă nu ai greșit, nu are de ce să-ți fie frică.

„Azi e mai ușor să găsești un manager, decât o cusătoreasă bună”

– Citeam într-un interviu că la începutul activității profesionale unicul sprijin a fost mama dumneavoastră. Cum ați ajuns în acest domeniu și în ce măsură ea v-a influențat decizia?
– Probabil că am fost muncitoare și sârguincioasă de când mă țin minte. Mereu mi-am respectat mama și ea a fost cea care m-a sprijinit, pentru că tata a decedat devreme. Voia întotdeauna ca eu să învăț. După ce am terminat școala, am venit la fabrica la care acum sunt director și m-am angajat în funcție de cusătoreasă. Doar după trei ani de muncă mi-am permis să mă înscriu la o facultate serală și să-mi fac studiile. Nu puteam să-mi permit să trăiesc pe bursă. Pe lângă asta știam să-mi ajut mama. Ea m-a crescut pe mine și pe alți patru frați practic singură.
Prin muncă am ajuns acolo unde sunt acum. Realizez că azi e mai ușor să găsești un manager, decât o cusătoreasă bună. Cândva în fabrica noastră lucrau peste 800 de oameni, dar în prezent suntem sub 200. Multe întreprinderi ca a noastră au falimentat. Chiar dacă primeau comenzi, nu aveau cu cine le face. Din păcate, lumea pleacă peste hotare ca să-și găsească un loc de muncă mai bine plătit. Contează însă și cum este coordonată munca.

– În ultima perioadă văd tot mai mulți șefi, dar foarte puțini lideri… De ce calități trebuie să beneficieze un administrator ca să poată conduce o echipă formată din sute de angajați?
– Un șef care nu este lider, nu e bun de nimic. După un lider merg oameni și este susținut de cei din jur. Pe cel care se consideră doar șef nu-l susține nimeni. Dacă sunt întrunite împreună calitățile de manager și lider atunci este perfect, dar nu mereu este așa. Un lider poate să-și ia un manager bun. Spre exemplu, noi în politică avem lideri și de multe ori ne întrebăm: cum dracul merg după acesta oamenii?! Ne place sau nu ne place, dar sunt lideri care pot cel puțin manipula cetățenii. Nu este suficient că ai fost numit șef, trebuie să știi cum să coordonezi și să formezi o echipă. Am cunoscut oameni care, fiind întrebați dacă vor să fie miniștri, au răspuns în câteva secunde că vor și nici măcar nu s-au interesat la ce minister.

„Am făcut lideri din oameni fără studii superioare”

– Cum ați creat, totuși, echipa pe care o aveți în prezent?
– Echipa trebuie formată ținând cont de un singur parametru – cum muncește fiecare. Poți să ai câteva facultăți terminate, dar să nu lucrezi cum trebuie și invers, poți fi fără studii și să faci o treabă minunată. La mine s-a întâmplat că am făcut lideri din oameni fără studii superioare. Pe mulți i-am trimis la studii din contul întreprinderii și așa i-am crescut. Sistemul de management al fabricii e făcut de mine și nimeni nu are dreptul să-l încalce, inclusiv eu. Dacă nu e bun, putem să-l schimbăm. Funcțiile trebuie distribuite în așa fel încât toate găurile să fie acoperite.
Am învățat angajații să se adreseze la mine cu probleme doar atunci când au două sau trei soluții și argumente plauzibile. Cel mai greu a fost să-i fac să înțeleagă că nu există noțiunea de „nu pot”. Un inginer-șef a plecat de la noi din simplu motiv că a crezut imposibil să îndeplinească o indicație, care în viziunea sa era irealizabilă. Nu-i nimic imposibil.

– Ați ajuns vreodată la etapa când ați realizat că: „nu pot să fac acest lucru, mă dau bătută”?
– Nu am ajuns la așa ceva. Nu există o situație fără ieșire, doar trebuie s-o căutăm. Dacă nu o găsim noi, trebuie să nu ne fie rușine să recunoaștem că nu știm și să apelăm la persoane care ar putea să ne ajute. Mulți însă preferă să nu facă nimic și să aștepte ajutor de la stat. Această dispoziție, că autoritățile trebuie să-i întrețină, nu este cea mai bună soluție. Statul n-ar trebui să plătească pentru șomaj unei persoane apte de muncă, pentru că mulți nu vor mai vrea să se angajeze.

„Am încercat să-i motivez cu bani, dar productivitatea nu a crescut”

– Dar ce salarii aveți la fabrică, de oamenii nu sunt tentați să vină în acest domeniu?
– Media salariilor este de circa 3500 de lei și mulți oameni pleacă. Colegii de la alte întreprinderi îmi spun că angajații se concediază chiar și având salarii mult mai mari. Eu am încercat să-i motivez cu mai mulți bani. Am cheltuit toate rezervele pe care le-am acumulat, dar productivitatea în muncă nu a crescut. Deci, nu merită.

– Care-i raționamentul aici?
– Trebuie să facem programe de țară care să prezinte interes pentru tineret. Una dintre acțiuni ar fi ca cetățenii să poată lua credite de lungă durată, aici, în țară, ca să nu mai plece peste hotare pentru câștig și pentru a-și depăși nevoile și sărăcia. Tinerii nu-și întemeiază familii pentru că efectiv nu au unde trăi. Cu salariile de aici nu pot să-și adune bani pentru un apartament. Statul trebuie să colaboreze cu angajatorii. Eu aș fi de acord să plătesc dobânda lucrătorilor, la bancă doar ca să aibă cine munci în fabrică. Doar așa vom putea ține oamenii acasă.

– Pe lângă salarii, le oferiți angajaților posibilitatea să meargă în timpul liber în sălile de concerte sau la spectacole. Cât de receptivi sunt la asemenea oportunități?
– Mereu am făcut lucrul acesta. Când aveam mai mulți lucrători chiar era un grafic unde era scris care secție la ce concert sau spectacol merge. Din păcate nu toată lumea vrea să se ducă. Scopul nostru e să-l facem pe om să se simtă mai bine și să-l ducem acolo unde-i place.

La început fabrica producea hamuri pentru cai

– Sunteți directoarea unei fabrici de marochinărie. Produceți în special valize și genţi de călătorie. Cât de atractiv este acest sector în prezent?
– În perioada sovietică am fost unica fabrică de marochinărie din Republica Moldova și era una dintre cele mai mari din URSS. De-a lungul timpului am produs diferite lucruri, dar totul a început cu hamuri pentru cai – lucru care trebuia în acea perioadă.

– Din câte cunosc, producția este destinată în special pentru piața externă…
– Nu poate să trăiască o asemenea întreprindere, dacă ar lucra doar pentru piața internă. Dacă e să mă gândesc bine, în prezent, la noi sunt 10-15 fabrici de marochinărie, dar o duc bine și asigură mai mulți oameni cu locuri de muncă cei care exportă marfa.

„Nu poate fi nimic mai rău decât salariile în plic”

– Administrați o companie care contribuie semnificativ la bugetul de stat. Având sute de angajați probabil e tentant să încercați anumite „șmecherii fiscale”. Ce părere aveți despre fenomenul salariilor în plic?

– Nu poate fi nimic mai rău decât salariile în plic. Am lucrat la mai multe joburi, dar în viața mea nu am acceptat niciodată și nici nu mi s-a propus salariul în plic. Nici n-aș fi acceptat. Probabil m-au respectat și și-au dat seama că sunt contra. Eu dezaprob lucrul dat și angajatorii care dau salariul în plic. I-aș pedepsi așa cum scrie în carte. Pe de altă parte, oamenii nu mai cred în pensia de mâine. Mai mult, cetățenii cred că ei nu vor ajunge la pensie, pentru că viața e grea. Oamenii sunt foarte dezamăgiți. Mi se zice direct: eu nu le plătesc, căci, cu cât mai mult le dau, cu atât mai mult fură. Eu nu judec așa.

– În anul 1999 ați deţinut funcţia de ministru al Industriei şi Comerţului şi ați fost consilieră prezidenţială pe probleme de reformare economică. Cum ați obținut aceste funcții – în contextul când mereu se vorbește că la noi devin miniștri doar cei care au bani, pile și cumetri?
– Nu am știut cine m-a propus pentru această funcție, adevărul e că ulterior și-au adjudecat meritul respectiv foarte mulți oameni. Nimeni nu mi-a pus nicio condiție. Faptul că nu am avut anumite înțelegeri cu cineva, mi-a permis să pot vota și să fac reforme așa cum credeam că este corect. Stăteam zi și noapte și examinam toate materialele pentru ordinea de zi.

„Niciodată n-am luat mită și nici n-am să iau”

– Ex-premierul Ion Sturza, șeful Guvernului de atunci, spunea că „Alexandra Can e o doamnă şocant de energică şi inimoasă şi că pentru echipa de bărbaţi din Guvern a fost o adevărată revelaţie să lucrați împreună”. Dar pentru dumneavoastră cum a fost să activați într-un Guvern format doar din bărbați?
– Eu nu am făcut niciodată diferența între femei și bărbați. Nu m-am simțit tratată ca femeie. Mereu atitudinea față de mine a fost conform funcției pe care o ocupam, și eu, respectiv, îi tratam pe ceilalți la fel. Nu vreau să spun că femeile sunt mai puțin organizate sau mai puțin competente decât bărbații – de multe ori este chiar invers. Femeile n-au atâtea interese lăturașe, așa cum le au bărbații. Nu am băgat mâna în buzunarul statului și nici nu am făcut ceva care putea să-mi păteze imaginea…

– Să înțeleg că niciodată n-ați luat mită?
– Niciodată n-am luat mită și nici n-am să iau.

– Dar ați fost în situația în care vi s-a propus șpagă?
– Da, am avut mai multe cazuri de acest fel.

– Și cum ați reacționat atunci? Poate o să fiți un exemplu pentru demnitarii care ne guvernează în prezent și nu sunt atât de categorici în această privință.
– Nu veneau persoane necunoscute să dea mită, dar găseau pe cineva din anturajul meu care încerca s-o facă: prieteni, cumetri sau simple cunoștințe. Eu le spuneam foarte clar: tu doar mă știi că eu nu fac asemenea lucruri, de ce vii să mă superi?! Pentru mine asta este o jignire. Cât eram ministru lăsam actele pe masă nesemnate și așteptam să văd cine o să vină după ele. Se vedea cu ochiul liber că nu sunt legale. Într-un final, se interesau de acele documente persoane cu funcții înalte.

„Nu trebuie să promiți dacă nu ești sigur”

– Ce realizări ați avut fiind ministru al Industriei și Comerțului?
– Cel mai important lucru este că am stopat proiectele care nu erau în beneficiul statului. Am economisit considerabil banii bugetari pe diverse articole. Atunci câteva întreprinderi au găsit investitori străini cu ajutorul meu. Am fost la guvernare vreo 11 luni. Vă dați seama ce înseamnă asta?! E puțin. Un minister ar trebui să fie cu bătaie lungă. În 11 luni nu prea poți să faci multe.

– Am citit undeva că aveți un principiu de viaţă după care vă conduceți cu sfințenie: omul înseamnă atât cât înseamnă cuvântul lui. Când și cum ați ajuns la această concluzie?
– Sincer, cred că viața mi-a dat o lecție. Am trecut prin momente în care am văzut cât de imprevizibil și de prost gust este ca cineva să-ți spună un lucru și mai apoi să nu facă ce a promis. Mama m-a învățat că nu trebuie să promiți dacă nu ești sigur. Pe un om care promite și nu face, care vorbește una și face alta, nu te poți baza. Acest lucru se întâmplă și în familie, la serviciu, în politică și peste tot. Eu întotdeauna accentuez: eu nu promit, pentru că mă tem că n-am să reușesc. Voi încerca, dar nu promit. Se întâmplă să-ți schimbi opinia, dar asta e cu totul altceva.

„N-am fost niciodată bolnavă după bani”

– În societatea noastră mulți pun accent pe valorile materiale – bani, bogăție și lux. Cât de prioritare sunt aceste elemente pentru dumneavoastră?
– Știu foarte bine că banii și partea materială sunt condițiile de viață pe care un om și le propune. Eu nu am nimic împotriva celor care construiesc locuințe, eu mi-aș fi construit una, două sau trei, dar pur și simplu nu pot să am atâta beton în spate. Ai un apartament și îți este suficient. Sunt un om căruia îi ajunge foarte puțin pentru viață. Am dorințe reale și normale ca orice altă persoană cu un nivel mediu de viață. Nu am nevoie de foarte multe.

Mereu m-am străduit să-i ajut și pe alții, nu m-am gândit cum să mai agonisesc. N-am fost niciodată bolnavă după bani și nici n-am fost invidioasă. Când mă cheamă unii în vizită la vilele luxoase și vor să-mi facă excursii, asta mă necăjește. (râde)

– V-ați gândit să luați o pauză de la muncă… să vă relaxați?
– Chiar azi mă gândeam: oare ce-aș simți eu a doua zi după ce mi-aș propune să plec la pensia bine-meritată. Mi-am zis că nu voi face niciodată lucrul ăsta. Voi lucra, căci eu mă odihnesc lucrând. Mie îmi place să fac ceea ce știu. Încă nu mi-am epuizat toate planurile. Este adevărat, acum nu risc să mă bag în proiecte foarte complexe, căci nu mă uit doar în oglindă, dar și în pașaport. Dacă înainte lucram în 5-6 locuri și primeam bani, acum fac voluntariat, iar asta mă ține. Dacă aș simți că e prea mult, m-aș dezice de o activitate, de alta, dar nu pot să părăsesc jobul meu la care am dat cel mai mult timp din viață.

Calea spre integrarea în UE este unirea cu România

– Ați declarat într-un interviu, în 2011, că dacă în următorii patru ani, în R. Moldova, vor fi la guvernare forţele democratice, conform programelor declarate, peste 10 ani ţara va fi integrată în Comunitatea Europeană. Suntem pe calea cea bună, în contextul ultimelor mișcări de pe piața politică și economică?
– Am zis atunci bine: dacă vor îndeplini programele… dar n-au făcut-o. Mai mult ca atât, cel mai grav lucru pe care l-au făcut așa-numiții democrați este că au dezamăgit oamenii. Cine îmi arată mie un domeniu, o ramură în care s-a obținut ceva?! În general reformele nu s-au făcut în niciun sector.

– Mai există șanse ca statul nostru să se integreze în Uniunea Europeană?
– Da, șanse există întotdeauna. Una, cea mai importantă, este Unirea cu România și a doua, există factorul uman care ar putea rămâne în istorie făcând Unirea cu România. Eu l-aș recunoaște și l-aș numi o viață întreagă președinte pe cel care ar face acest pas important, pentru că asta ar salva populația. Moldova nu poate să se dezvolte singură.