Alexandru Tănase // Primarul în Guvern: Între nostalgie instituțională și incompatibilitate constituțională
Ion Ceban nu e primul care cere revenirea primarului general al Chișinăului în componența Guvernului. La un moment dat și ex-președintele Mihai Ghimpu a pus in discuție posibilitatea revenirii primarului general al municipiului Chișinău in componența Guvernului. Ironia sorții este că Ion Ceban o face umăr la umăr cu Mark Tkaciuk – exact omul care, acum 20 de ani, a orchestrat eliminarea acestei prevederi din lege.
Dar, dincolo de această întorsătură politică delicioasă, întrebarea rămâne serioasă: ce loc ar trebui să aibă capitala într-un stat cât o regiune, în care aproape jumătate din populație trăiește în Chișinău? Și mai important: poate Primăria Chișinău fi integrată formal în structura Guvernului fără a derapa de la principiile constituționale? Sau repetăm o greșeală veche, ambalată în discurs nou? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne întoarcem înapoi în timp tip si sa înțelegem contextul general al problemei.
Toate au pornit în 1995. În plin proces de construcție instituțională post-sovietică, Parlamentul Republicii Moldova adopta Legea privind statutul municipiului Chișinău. Documentul oferea capitalei un regim special, reflectând importanța sa administrativă, economică și simbolică. În acest cadru, primarul general devenea membru ex officio al Guvernului – nu cu portofoliu, dar cu drept de participare la decizii centrale. Era un compromis între autonomie locală și coordonare națională. Modelul nu era singular. Bașcanul Găgăuziei beneficia de aceeași poziție guvernamentală. Ideea era simplă: dacă accepți că există unități cu statut special, atunci reprezentarea lor directă în executiv e logică. Atât timp cât realitatea politică o permitea, mecanismul a funcționat.
Lucrurile au început să scârțâie în 2001 când la guvernare a venit Partidul Comuniștilor, iar primarul de atunci, Serafim Urechean, a devenit, brusc, incomod. Ales în mod direct de locuitorii Chișinăului, cu un capital politic propriu și o vizibilitate națională, Urechean era tot mai des văzut ca un contracandidat în devenire. Prezența sa în ședințele Guvernului devenise o anomalie instituțională. Nu mai era partener, ci opozant cu drept de microfon.
Răspunsul puterii comuniste de la Chișinău a fost rapid: în februarie 2002, printr-o modificare legislativă semnată de o majoritate parlamentară solidă, prevederea care oferea primarului calitatea de membru al Guvernului a fost abrogată. Prevederea a dispărut din lege la fel de repede cum fusese introdusă, fără un control de constituționalitate și fără dezbatere publică reală. Era o decizie pur politică, asumată și eficientă.
Astăzi, Constituția și legislația în vigoare trasează clar granițele dintre administrația locală și puterea executivă centrală. Funcțiile sunt incompatibile. Fără excepție. Orice tentativă de revenire la modelul „primarul în Guvern” ar necesita o modificare legislativă de fond și ar ridica imediat problema unui conflict de competență, ba chiar și de loialitate instituțională.
Din punct de vedere juridic, argumentul pro este șubred: faptul că primarul capitalei este „membru fără portofoliu” nu schimbă realitatea că Guvernul este un for colectiv, unde deciziile sunt asumate solidar. Or, primarul e ales să apere interesele orașului, nu să semneze colectiv măsuri de interes național care îl pot afecta negativ. Aici apare ruptura logică. Nu poți fi, simultan, loial alegătorilor tăi și solidar cu un executiv central care are priorități diferite. E schizofrenie administrativă.
Din perspectivă politică, dorința de revenire la formula din anii ’90 e alimentată de dorința de vizibilitate, de influență sporită și, eventual, de acces mai direct la resurse. Pentru un primar ambițios, a sta la masa deciziilor centrale pare o idee seducătoare. Dar tentația puterii nu justifică riscul constituțional.
Cazul Bașcanul este acea excepție care complică și mai mult lucrurile. Bașcanul Găgăuziei e menținut, formal, în parametrii inițiali: calitate de membru al Guvernului ex officio. Însă chiar și aici realitatea e mai contorsionată. După alegerile din 2023, președintele Republicii Moldova a refuzat semnarea decretului de confirmare a bașcanului în Guvern, invocând probleme de integritate. Criza a scos la iveală fragilitatea acestui mecanism și, mai ales, faptul că decizia este una profund politică, nu administrativă. Exact ca în cazul Chișinăului, doar că dusă mai departe pe axa tensiunii centru–regiune.
Cazul lui Serafim Urechean rămâne un precedent istoric caracteristic anilor 90, dar nu și un model viabil. A funcționat într-un context în care instituțiile erau fluide, regulile maleabile, iar pragmatismul politic avea întâietate asupra coerenței constituționale. Dar tocmai această experiență ar trebui să ne învețe ce nu trebuie repetat. Dublul rol al primarului – edil local și membru al executivului central – a dus la conflicte, la blocaje și, în cele din urmă, la o separare forțată, dar necesară.
Concluzia acestei experiențe este că nu poți fi concomitent în două bărci. Oricât de tentantă ar fi revenirea la formula „primar în Guvern”, aceasta contravine spiritului și literei constituției actuale. Autonomia locală, consacrată nu doar intern, ci și prin angajamente internaționale, presupune o separare clară a atribuțiilor. Orice fuziune între cele două niveluri – local și central – creează ambiguități, subminează responsabilitatea democratică și încurcă mecanismele de răspundere.
Chișinăul și UTA Gagauz Yeri au un statut special, dar el nu trebuie să submineze arhitectura instituțională a statului. Reprezentarea capitalei la nivel central la fel ca și cea a UTA Gagauz Yeri, trebuie regândite în alte formule – comisii mixte, consultări obligatorii, mecanisme instituționale de dialog. Dar nu prin includerea liderilor acestor entități ale administrației publice locale în Guvern.
Până la urmă, ai de ales: ești primar sau ești ministru. Nu poți fi amândouă în același timp. Sau, cel puțin, nu fără să încalci regulile jocului constituțional.
Și atunci, nu mai e joc, e haos.
