Alianţa, între decretul lui Ghimpu, morală, politică şi istorie

1. De ce decretul lui Ghimpu i-a supărat pe ruşi?

Decretul semnat joi de preşedintele interimar Mihai Ghimpu, privind declararea zilei de 28 iunie 1940 drept Zi a ocupaţiei sovietice, a provocat reacţii furtunoase nu numai în interior, ci şi în exterior. Cum era şi de aşteptat, cel mai virulent a reacţionat diplomaţia rusă, de parcă respectivul decret ar viza o gubernie a Rusiei, nu un stat suveran şi independent. Cu ce i-a deranjat decretul pe ruşi, când el de fapt nu vine cu nimic nou – concluzia despre 28 iunie 1940 ca zi a ocupaţiei sovietice se conţine şi în Declaraţia de Independenţă a R. Moldova? Mai mult, de 20 de ani de când există statul independent Republica Moldova, presa şi opinia publică democratică a marcat ziua de 28 iunie ca zi de doliu naţional. Ceea ce a făcut Ghimpu e că a „sistematizat materialul” şi a propus un plan de acţiuni ce ar despărţi apele şi ar pune capăt ambiguităţilor şi bâlbâielilor politice pe această temă.

Dacă pe ruşi i-a deranjat cerinţa tranşantă ca Rusia să-şi retragă trupele şi armamentul de pe teritoriul R. Moldova, apoi nici această cerinţă nu e nouă. În plus, de ce uităm că în Constituţia noastră există un articol special care interzice prezenţa trupelor străine pe teritoriul R. Moldova? Sau poate Ghimpu se face vinovat că, în calitatea sa de şef interimar al statului, cere respectarea acestui stat? Apoi, cerinţa respectivă se sincronizează şi cu recentele reacţii occidentale – mă refer, în special, la declaraţia cancelarului Germaniei despre necesitatea retragerii armatei ruse din Transnistria. Dar şi în interior această cerinţă a fost formulată, nu demult, de către premierul Vlad Filat. Aşadar, ce s-a întâmplat, de ce diplomaţia de la Moscova a reacţionat atât de bolnăvicios, isteric şi obraznic la decretul lui Ghimpu?

2. Rusia nu renunţă la rolul de „jandarm al Europei”

Nu s-a întâmplat nimic, pur şi simplu, Rusia nu se dezminte pe sine şi, umflându-şi muşchii, dovedeşte că a rămas aceeaşi putere imperială şi că doreşte ca şi în continuare să joace acelaşi rol de „jandarm al Europei” pe care l-a jucat Rusia ţaristă. Tonul reacţiilor la decretul lui Ghimpu este la fel de cinic şi agresiv ca şi ultimatumul lui Molotov din 26 iunie 1940. Deci, reacţia Rusiei nu miră, ea este „logică” şi „firească”. Ceea ce miră cu adevărat este reacţia elitei politice din R. Moldova, îndeosebi, a unor lideri ai Alianţei. Incredibil, dar unii lideri ai AIE – Lupu şi Urecheanu – în loc să dea o replică usturătoare diplomaţiei ruse, au pus la îndoială oportunitatea decretului lui Ghimpu. De aici şi până la a cere capul lui Ghimpu, cum fac comuniştii, nu e nici măcar un pas. Astfel, cu sau fără voia lor, poziţia ocupată de ei s-a sincronizat perfect cu poziţia comuniştilor şi a lui Pasat.

Ruşii, prin coloana a cincea pe care o au la Chişinău, de mai mult timp îl demonizează şi-l satanizează pe Ghimpu, induc opiniei publice ideea că el ar fi un prostănac analfabet şi bolnav psihic. Este foarte clar că, prin aceste insinuări şi etichetări injurioase, se urmăreşte scopul de a umili R. Moldova, cetăţenii ei, dar şi de a distruge Alianţa prin a-i determina pe Lupu, Urecheanu şi Filat să se distanţeze de Ghimpu. Faptul că liderii Alianţei nu i-au dat Rusiei replica cuvenită, ci, dimpotrivă, s-au sincronizat cu poziţia ei, e descalificant, dovedeşte nu numai oportunism, dar şi un soi urât de laşitate politică şi lipsă nu numai de demnitate naţională, dar şi de demnitate statală.

3. De ce s-au supărat pe Ghimpu ceilalţi lideri ai Alianţei?

Eu (dar nu numai eu) aşa şi n-am înţeles cu ce i-a deranjat pe liderii Alianţei decretul lui Ghimpu. Faptul că 28 iunie 1940 e declarată Zi a ocupaţiei sovietice sau cerinţa de retragere a trupelor ruse de pe teritoriul R. Moldova? Sau faptul că decretul nu a fost coordonat cu ei? Dacă, şi după 20 de ani de la proclamarea Independenţei R. Moldova (faţă de URSS!!!), elitele noastre politice continuă să gândească ruseşte – adică, în termenii diplomaţiei imperiale ruseşti -, înseamnă că lucrurile stau cu mult mai prost decât s-a crezut, iar schimbarea despre care s-a tot trâmbiţat nu va avea loc în curând.

O precizare de ordin (mai mult) personal. Anul trecut, susţinând Alianţa, eu am votat şi pentru acest decret al lui Ghimpu. Sunt un om liber, nu am niciun angajament faţă de nimeni – cu excepţia propriilor mele conştiinţe şi biografii – de aceea, îmi permit să nu fiu de acord cu acei lideri care cer anularea decretului lui Ghimpu. Ce e la mijloc, mă întreb, de ce e determinată această poziţie: de frica faţă de ruşi, de angajamentele faţă de ruşi, de un simplu oportunism? Un lucru e evident: cei care atacă decretul şi cer anularea lui, oricâte vorbe frumoase ar spune, în faptă, se solidarizează cu Armata Roşie care, pe 28 iunie 1940, intrând cu tancurile în Chişinău, a instalat aici un regim comunist criminal, care a mutilat fiinţa naţională a acestui popor.

Şi încă o precizare, la fel de personală. În unele comentarii puse pe post zilele acestea la „Jurnal TV” şi „Publika TV”, partizanii decretului lui Ghimpu au fost etichetaţi drept „extremişti de dreapta”. Dacă a te situa pe poziţia adevărului istoric, dacă a-ţi păstra neîncovoiată şira spinării, dacă a avea un pic de demnitate naţională înseamnă a fi „extremist de dreapta”, atunci eu mă mândresc şi accept să port cu demnitate acest nume. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să devin „realist şi pragmatic”.

4. Cum e Tanda aşa e şi Manda

Lui Ghimpu i se reproşează, şi pe bună dreptate, că nu a coordonat decretul cu ceilalţi lideri ai AIE şi că a făcut un gest electoral. Da, e adevărat, gestul lui Ghimpu e (şi) electoral, dar oare acţiunile celorlalţi lideri nu sunt la fel de electorale? Aceasta, pe de o parte. Pe de alta, ce garanţii existau că, fiind pus în discuţie în Parlament, decretul ar fi fost aprobat de ceilalţi lideri ai AIE? Ghimpu a ştiut foarte bine acest lucru, de aceea a şi decis să acţioneze cum a acţionat. Într-un cuvânt, toţi sunt o apă şi un pământ, cum e Tanda aşa e şi Manda – în toate acţiunile tuturor liderilor Alianţei există ambiţii, calcule electorale şi mult egoism partinic. Şi acest lucru e firesc. Dar numai până la un punct, până la punctul unde interesul naţional şi demnitatea naţională sunt substituite de interesele partinice şi electorale. Da, prin acest decret Ghimpu i-a forţat pe cei trei lideri ai AIE să joace pe terenul şi în favoarea lui. Însă acesta nu e un motiv pentru a nu recunoaşte că pe 28 iunie 1940 a avut loc ocuparea Basarabiei de către URSS şi pentru a nu cere ca Rusia, succesoarea de drept a URSS, să-şi retragă forţele armate de pe teritoriul R. Moldova.

În loc de P.S. Cu cine trebuie să lupte Alianţa?

Ministrul moldovean de Externe, Iurie Leancă, are dreptate când spune că „în mai multe societăţi democratice, mai ales în cele post-totalitare, precum e R. Moldova, a existat un raport dificil între istorie şi politică”. E adevărat, aceasta însă nu înseamnă că elitele noastre politice trebuie să facă politică intrând în conflict cu… istoria. Dimpotrivă, intrând în conflict cu istoria neamului tău, nu poţi face politică în interesul naţional al ţării tale şi, involuntar poate, o faci în interesul altei ţări… Da, asupra istoriei noastre, inclusiv asupra zilei de 28 iunie 1940, există şi alt punct de vedere: că ar fi „ziua eliberării de sub jugul României burghezo-moşiereşti”, numai că această viziune e a hoţului care striga „prindeţi hoţul!”. Elitele politice, de dragul voturilor, nu trebuie să coboare la nivelul victimei care-şi adulează călăul. În asemenea cazuri acestea nu mai sunt elitele naţiunii, ci deşeurile ei. Egoismul politic poate arunca în aer Alianţa, lucru pe care-l visează şi cu ochii deschişi comuniştii şi Kremlinul care, apropo, niciodată nu şi-a ascuns idiosincraziile faţă de AIE. Desfacerea Alianţei, însă, înseamnă prăbuşirea tuturor proiectelor politice iniţiate de ea şi sprijinite de Occident. Dacă liderii Alianţei sunt cu adevărat pragmatici şi realişti şi dacă nu doresc să se descalifice moral în faţa societăţii, ei trebuie să lupte nu cu decretul lui Ghimpu, ci cu comuniştii, şi să ceară nu anularea decretului lui Ghimpu, ci – o dată în plus – retragerea trupelor ruse de pe teritoriul ţării pe care o conduc.