„Analiştii” TV: la nevoie şi cărăbuşul e carne?

Unul din aspectele acestei probleme care prezintă, cel puţin pentru mine personal, un interes deosebit e legat de concurenţa dintre ziare şi televiziune, adică dintre două tipuri de jurnalism – să le numim convenţional jurnalismul „vorbit” şi jurnalismul scris.

După „dezgheţul” din 2009 când a căzut regimul lui Voronin şi au apărut noi televiziuni în R. Moldova, ne-am ciocnit de o realitate pe care nu o bănuiam că există – lipsa de telejurnalişti şi comentatori (analişti) politici pentru emisiunile de ştiri şi de divertisment de la aceste televiziuni. Obişnuiţi cu mari modele de telejurnalişti şi analişti politici de la televiziunea română şi rusă (dar şi americană), ne-am pomenit la un moment dat că la televiziunile noastre („noastre” e un fel de a spune) sunt scoşi oameni cărora în genere le este contraindicat să apară seara la ecrane. Aceste televiziuni, având multă ambiţie şi puţină amuniţie, s-au ambiţionat să aibă mai multe emisiuni de dezbateri („talk-show”-uri) pe parcursul zilei, fără a avea „acoperirea” necesară cu moderatori profesionişti şi analişti serioşi. Astfel s-a ajuns la situaţia penibilă când la respectivele emisiuni sunt invitaţi pe post de comentatori şi analişti oameni cu foarte puţină cultură profesională în domeniu. La capitolul „cultură lingvistică” aceştia sunt o adevărată catastrofă, vorbesc o limbă aproximativă, cu neologisme folosite (învăţate) la ureche. În loc să fie amendaţi şi interzişi pentru crima de a stâlci limba statului, aceştia apar seară de seară la ecranele televiziunilor, aleargă, gâfâind, de la o televiziune la alta, crezându-se cu adevărat importanţi şi adecvaţi… (Sunt sigur că editorii şi moderatorii emisiunilor, invitându-i, se conduc de principiul „la nevoie şi cărăbuşul e carne”.)

Nu dispun de date statistice concrete, dar, judecând după reacţiile publicului pe care le poţi sesiza zi de zi, interesul faţă de aceste emisiuni de „dezbateri” se stinge, tot mai multă lume calificând respectivele emisiuni drept o „vorbărie fără rost”. Cei care acceptă să apară seară de seară în faţa publicului – nu toţi, dar o bună parte dintre ei! – nu înţeleg că jurnalismul TV (vorbit) e o meserie aparte, foarte dificilă, care presupune calităţi aparte şi care nu poate fi stăpânită de oricine. Carisma e obligatorie, dar nu e prima calitate. Ca să te produci într-o dezbatere pe o temă oarecare, trebuie să cunoşti bine subiectul, să posezi instrumentariul ştiinţific necesar analizei, să fii cel puţin cu un lat de palmă mai sus decât telespectatorul din faţa ecranului. Pentru mine un model de analist politic adecvat ecranului televiziunii este Emil Hurezeanu. După ce îl asculţi pe Hurezeanu, îţi este imposibil să-i mai urmăreşti la o televiziune de la Chişinău pe unii autoproclamaţi analişti politici, răutăcioşi, nervoşi, vindicativi care ies la ecran doar pentru a îndeplini comanda politică a patronului. Unii dintre aceştia se cred universali, acceptă să discute pe toate temele, de la geometrie la ginecologie. Dacă să-i iei la bani mărunţi, unii dintre aceştia nici nu ar putea scrie un text coerent, logic structurat, cu idei clare şi semne de punctuaţie puse la locul lor. Încercaţi să puneţi pe hârtie vorbirea („analiza”) lor şi o să vă convingeţi că textul e nepublicabil, că cel mai modest reporter de la un ziar este cu mult mai cărturar şi mai structurat la minte decât respectivele „vedete TV”. Aceşti „analişti” au coborât nepermis de jos ştacheta analizelor, au compromis telejurnalismul adevărat şi în loc să lumineze debilizează telespectatorul.

Trebuie să recunoaştem că în ultimii ani emisiunile de dezbateri de la TV devin tot mai slabe, neinteresante şi nu rezistă nici ca emisiuni de divertisment. Aceşti câţiva ani de „multă televiziune” nu au născut niciun analist politic serios, pe potriva unui Emil Hurezeanu, şi politicienii invitaţi, şi moderatorii, şi analiştii politici sunt superbi doar prin provincialismul lor şi fiind în studio fac altceva în timpul emisiunilor, nu produc idei. Ceea ce fac ei nu poate fi numit însă nici măcar divertisment, ci facere de vorbe, fiind convinşi că sunt deştepţi şi interesanţi. Spre deosebire de aceştia, jurnaliştii din presa scrisă, ca să facă faţă rigorilor meseriei, trebuie să dovedească o bună cunoaştere a subiectului despre care scriu şi să dovedească dexteritatea de a construi un text coerent, cu început şi sfârşit, să poată pune un titlu şi formula o concluzie într-o haină ortografică şi lexicală adecvată. „Vorbit” nu are viitor, ci altceva: din punctul de vedere al capacităţii de a naşte idei, nu vorbe, acest tip de jurnalist va ceda în faţa jurnalismului scris atâta timp cât va fi reprezentat de diletanţi şi megalomani, care apar seară de seară pe sticlă cu „chipul lor isteţ de oaie creaţă”, vorba lui Eminescu, cu mutre acre, crispate de răutate şi de o prostie solemnă, ce vrea să simuleze genialitatea…