Câteva date despre istoria Crimeei, mai mult pentru cunoştinţele generale ale cititorului decât pentru contextul actual. Primele colonii greceşti apar în Crimeea prin anul 450 i.Hr.

Cunoscută în lumea greco-română drept Regnum Bosfori sau Bosforul Cimerian, peninsula a fost locuită de o populaţie pestriţă de triburi traco-cimeriene şi scitice, greci şi mai târziu de români.

Începând cu secolul al VI-lea apare o populaţie proto-română, care va rezistă (intermitent) sute de ani pe acele meleaguri. Între secolele VII-XII Bosforul Cimerian, deja cunoscut sub numele Chersonez, este ţintă mai multor atacuri din partea slavilor.

Populaţia proto-română din peninsula, singură nemigratoare în această epoca, se retrage în faţă acestor atacuri fie în fortăreţele Imperiului Bizantin, fie în Munţii Crimeii.

Aceste informaţii destul de speculative sunt cunoscute câteva secole mai târziu pe timpul invaziilor mongolo-tătare când câţiva sclavi al lui Hăci Ghirai, mai târziu întemeietorul Hanatul Crimeii, sunt capturaţi de polonezi şi povestesc cronicarilor Marelui Ducat al Lituaniei despre istoria comunităţilor lor din Crimeea.

Îi vom reîntâlni pe românii din Crimeea pe timpul lui Ştefan cel Mare, care căsătorindu-se cu soţia a două, Maria din Mangop sau Maria Paleologu, îi aduce că zestre cetatea Mangop din Principatul de Theodoro (Gothia), mic stat grecesc din sudul peninsulei Crimeea, apărut în 120, în perioada de declin a Imperiului Bizantin şi cucerit în 1475 de otomani. Ultimii apărători ai Mangopului în faţă armatelor turco-tătare, apărători care au murit până la ultimul pe zidurile cetăţii, au fost ostaşii lui Ştefan cel Mare, moştenitor al Mangopului.

A treia întâlnire cu românii din Crimeea o vom avea cu mocanii “grăniceri” stabiliţi în Crimeea. Potrivit istoricului Ştefan Metes, grupuri de mocani sibieni, însoţiţi de mocani din Poiana Sărată, transhumau împreună, uneori nemaiintorcandu-se din acele zone sudice ale Rusiei europene, respectiv din Crimeea, unde atraşi de climă blanda şi perspective financiare prielnice, îşi întemeiau familii şi achiziţionau pământuri ramanad acolo pentru totdeauna.

Incepnd cu mijlocul secolului al XV-lea, cea mai mare parte a Crimeei face parte din Hanatul Crimeii (1441 – 1783). O parte din porturile din sudul peninsulei erau însă controlate de Republica Genoveză, care le închiriaseră de la Hanul tătar. În 1783 regiunea a fost anexată de Imperiul Ţarist. În toate regiunile Hanatului Crimeii cucerite de ruşi populaţia creştină stabilă era alcătuită din români. Rusia i-a mutat pe aceşti români în Munţii Caucaz sau Siberia, uneori aducând în locul lor români din Basarabia, dar de cele mai multe ori înlocuindu-i cu ruşi, sârbi, bulgari sau ucraineni. Ultimele sate româneşti din Crimeea au fost găsite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu au intrat decât marginal în cercetările etnologice făcute asupra aşezărilor româneşti din răsăritul Nistrului în acei ani.

Crimeea este în final anexată de împărăteasa Ecaterina cea Mare în 8 aprilie 1783. Tot atunci sunt anexate şi celelalte teritorii ale regiunii Kuban şi teritoriul Taman. Lichidarea Hanatului Crimeii s-a făcut progresiv pentru a elimina ameninţarea pe care tătarii o reprezentau pentru flancul sudic al teritoriului rus. După anexare, prinţul Grigori Potemkin a dus o politică energică de colonizare a noilor teritorii.

Flota rusă din Marea Neagră

Trecutul

Începutul flotei ruse din Marea Neagră a fost dată de 2 mai 1783 , atunci când soseşte o prima flota compusă din cinci fregate şi alte opt nave ale Flotilei din Azov aflate sub comandă Vice-amiralului Fedot A.Klokaciov. De atunci forţele navale din sudul Rusiei porta numele de Flota Marii Negre. Golful Ahtar, loc în care a staţionat această prima flotila, care în traducere însemna piatră albă, a fost redenumit printr-un decret al Ecaterinei cea Mare din 10 februarie 1783 în Sevastopol, care tradus ar însemna oraşul cinstit. Eficacitatea Flotei Marii Negre ruse a fost încercată de marina otomană în războiul din 1787-1792, război în care turcii au vrut să recucerească Crimea. Otomanii au fost învinşi de unul din marii strategi năvăli ruşi din toate timpurile, amiralul Fedor F.Usacov în 4 bătălii consecutive – insula Fidonisi (3 iulie 1788), strâmtoarea Kerci (8 iulie 1790), Tendra(28 august 1790) şi Capul Kaliakra(31 iulie 1791).

Tratatul de pace de la Iaşi din 1792 reconfirmă apartenenţa Crimeii la imperiul rus. Principalul obiectiv al Flotei Marii Negre din secolul al XIX-lea a fost cucerirea strâmtorilor care garantau accesul către Marea Mediterana , lucru care din fericire nu s-a întâmplat. Războiul Crimeii (1853-1856) a silit imperiul rus să renunţe la aceste planuri şi în acelaşi timp la marea influenţă pe care o avea în Balcani şi la Gurile Dunării. Otomanii aliaţi cu Franţa, Marea Britanie şi Regatul Sardiniei au reuşit să respingă atacurile armatei ruse şi să ducă la restabilirea echilibrului de putere în sistemul politic european. Eşecul din Războiul Crimeii a reprezentat un punct de cotitură în viitorul Rusiei.

Din 1926, Rusia Sovietică a început o nouă era a Flotei Marii Negre. Sovieticii au schimbat tactică de lupta năvală fixându-se mai ales pe războiul submarin . În acest sens, înainte de debutul Celui de al Doilea Război Mondial, Flota Marii Negre va beneficia de 45 de submarine şi de doar 4 crucişătoare. După încheierea războiului, Flota Marii Negre a continuat să asigure securitatea flancului sud-vestic al URSS şi şi-a extins capabilitatea de a patrula şi iniţia operaţiuni în Marea Mediterana sau dincolo de ea.

Prezentul

În septembrie 2003, Preşedintele Putin definea regiunea Azov-Marea Neagră că fiind de maxim interes strategic pentru Rusia. De aceea conducerea de la Moscova era obligată să asigure un sistem de securitate eficient pentru rutele sale de transport din Marea Neagră şi pentru vecinătatea imediată a regiunilor de interes, care erau actori în conflicte îngheţate.

Remodernizarea flotei ruse a Marii Negre şi intervenţiile politico-militare din regiune au creat o nouă oportunitate pentru ruşi de reafirmare a influenţei strategice aflate în opoziţie cu interesele occidentale din zona. Recentele evenimente geopolitice din Ucraina şi regiunea Caucazului au reafirmat importantă geostrategică a Marii Negre pentru Rusia şi au revitalizat eforturile conducerii de la Moscova de a transformă flota Marii Negre dintr-una inactivă într-una capabilă să execute o arie largă de operaţiuni maritime.

Strategii

Deşi Rusia se proclamă un susţinător al status-quo-ului în regiunea Marii Negre, ea încurajează mişcările separatiste din zona. Pentru a-şi demonstra bunele intenţii, Moscova a luat parte la exerciţiile militare organizate în comun cu statele NATO şi celelalte state din Marea Neagră. Aşa a fost cazul în exerciţiile militare Black Sea Harmony şi Active Endeavour.

Cea mai mare problema strategică a Rusiei (înainte de ultimele evoluţii din Ucraina) a fost decizia Turciei de a permite navelor americane accesul nerestricţionat prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor, nerespectând astfel Convenţia de la Montreaux din 1936, în care erau prevăzute restricţii ale traficului naval pentru statele fără acces la Marea Neagră. Am văzut “supărarea” Rusiei când nave americane au apărut în apropierea oraşului Soci în timpul Jocurilor Olimpice, jocuri care s-au terminat săptămâna trecută.

O nouă mare problema a apărut după ultimele evenimente din Ucraina, dispută încă din timpul lui Viktor Iuşcenko în cea ce priveşte strâmtoarea Kerci, care nesoluţionată poate bloca traficul navelor ruseşti din Marea Azov în Marea Neagră.

Îngrijorătoare pentru liderii ruşi este şi expansiunea bazelor militare americane din România şi Bulgaria, văzută că o încălcare din partea SUA a Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa.

Concluzii

Având în vedere că acordul de închiriere a bazei navale de la Sevastopol a fost prelungit de parlamentul Ucrainei până în 2047 , acesta permite Rusiei baza legală de a-şi menţine un contigent militar substanţial în Crimeea, astăzi populată majoritar cu o populaţie rusofonă.

Rusia poate oricând să pretindă că un haos în regiunea Crimeii periclitează securitatea trupelor ei şi îndeplinirea obiectivelor pe care le are flota rusă din regiune.

Eficientă militară a Rusiei în Marea Neagră se bazează pe deoparte pe amplasamentele militare din Crimeea şi pe de cealaltă parte pe cele de pe coasta Caucazului. Nu este deloc întâmplătoare în acest sens declaraţia amiralului Viktor Kravchenko care spunea că după restructurare, Flota Marii Negre are două componente: grupul din vest cu baza la Sevastopol şi grupul de est pe coasta Caucazului. Declanşarea Războiului din Georgia în 2008 a urmărit întocmai consolidarea prezenţei militare ruse pe coasta Caucazului şi anume Abhazia.

Având în vedere că Rusia îl susţine pe Bashar Asad în Siria, politic şi militar, pentru a-şi apară interesele în Marea Mediterana şi singurul port pe care ei îl deţin în această regiune (Tartus), nu văd cum ei ar renunţă la Sevastopol şi la Crimeea, singurul lor port din Marea Neagră într-o regiune fosta sovietică, populată de rusofoni.

Notă: articolul este un rezumat al unei lucrări mai ample, pregătită de PGA (Politeia Geopolitical Analyses), mult prea “densă” pentru a fi publicată integral pe un site generalist.

Bibliografie, note şi citate:
Pavlëiìuk, Oleksandr; Klympush-Tsintsadze, The Black Sea Region: Cooperation and Security Building ,Armonk (New York), Ed. M.E. Sharpe, 2004.
Ministry of Defence of the Russian Federation – Black Sea Fleet
The Black Sea Region În Russia’s – Current Foreign Policy Paradigm
ISS- Russian policy în the eastern Mediterranean and the implications for EU external action
U.S Naval Institute – Rusia’s Black Sea Threat
Alexandru Danilov, Actualele dileme ale strategiei navale ruse în regiunea Marii Negre, Historia.ro August 2013.
 
Sursa: contributors.ro