Cele mai multe cazuri de corupţie au loc anume în aceste domenii de activitate şi deseori ne trezim cu medici care ne omoară în loc să ne trateze, poliţişti care ne lasă să conducem beţi direct spre cimitirul „Doina” pentru o mită de doar 50 de lei, taximetrişti care ne înjură şi ne bagă în accidente sau preoţi care încep a vinde tot, de la agheasmă până la credinţă. Să nu uităm nici de politicienii inutili, care au deprins de mult profesia de diletanţi profesionişti şi se lăfăiesc în lux pe spatele nostru.
În fine, orice politician din lumea asta, de la Obama până la Putin, este în esenţa sa un dictator şi urmăreşte nişte ţeluri personale meschine, pe care le ascunde sub masca libertăţii de exprimare, a democraţiei, progresului economic, evoluţiei şi altor cuvinte frumoase. Interesul cetăţeanului simplu nu s-a regăsit niciodată în aceste cuvinte, el fiind înrolat într-o gloată colectivizată numită aproape metaforic „societate”. Niciun sistem politic nu şi-a propus vreodată să lucreze pentru fiecare cetăţean în parte, ci mai degrabă pentru fiecare politician…
Starea politicii autohtone din ultimul timp şi reapariţia bărbosului revoluţionar pe copacul (de astă dată roşu, nu oranj) protestului mi-a indus o stare ce semnalizează agonia oricărui interes faţă de politica autohtonă. La ce bun să mai votez, dacă politicianul (fie el verde, roşu sau albastru) promite în permanenţă una şi face alta? Cum putem avea încredere într-un politician, când acesta lucrează doar pentru interesul personal? Cum poţi avea încredere într-un politician care desemnează judecători şi procurori corupţi, procurori care ne spun că Smirnov este curat ca lacrima, iar protestatarii de la 7 aprilie au fost cu toţii criminali şi vandali? Poate ar fi bine să-l sanctificăm pe Smirnov? În tot circul politico-patetic de la noi nu m-ar mira dacă ar apărea şi titlul de Igor Smirnov cel Cinstit şi Sfânt. Am avea barem de ce să râdem, pentru că ne dă tot mai des târcoale un plâns isteric… Problema este că plângem şi… mâncăm în continuare toate ciolanele care ne sunt aruncate. Ne batem pentru valori, identităţi şi istorie sub masa de sărbătoare a politicienilor, în timp ce aceştia ciocnesc pahare, merg împreună prin saune şi apoi iarăşi devin duşmani de moarte pe ecranele televizoarelor.
Poate a venit momentul să le dăm şi noi o lecţie? Să nu-i mai votăm, să fugim cât mai mult posibil de achitarea impozitelor, să ignorăm orice canal media care le oferă dreptul la exprimare şi să-i lăsăm… să se aleagă între ei. Şi mai bine ar fi să-i adunăm undeva pe toţi împreună şi să le dăm foc ori să-i spânzurăm în PMAN, ca să le fie de învăţătură altora. Căci, văzând ce se întâmplă, ai impresia că, de la Machiavelli încoace, politica nu a făcut altceva decât să-şi bată joc de mase. Masele luptau între ele, creau naţiuni şi revoluţii, şi tot prostite rămâneau. Adevărata democraţie nu a existat niciodată – poate, cu excepţia Greciei Antice.
