Azi parcă nu mai e nevoie să gândesc în scenă, să tulbur, să pun întrebări, să iau atitudine, să exprim durerea. Parcă e suficient să „înveselesc”. Şi mă îngrozeşte ideea că încep să mă obişnuiesc cu această stare de lucruri şi parcă încetez să mai vreau ceva. Mă obişnuiesc cu întârzierile, cu repetiţiile fără regizor în sală, cu limba vorbită prost, cu lipsa comunicării, cu veşnica scuză că nu-s bani… Aspiraţiile teatrului sunt din ce în ce mai mărunte. Spectacolele sunt proaste, regizorii grăbiţi, actorii indiferenţi. Nu ai cu cine vorbi despre ce (nu) se întâmplă, nimeni nu întreabă nimic. Directorii vorbesc doar la mobil, „Ce mai faceţi?”, te mai întreabă azi în teatru doar portarii… Dacă stau să mă gândesc bine, găsesc doar vreo şapte-opt persoane în teatrul de la noi care pot mişca materia şi care, de regulă, îşi irosesc forţele în lupta cu ipocrizia, cunosc doar câteva sclipiri, pe ici, pe colea, în scenele noastre, în rest totul mi se pare făcătură.
Dacă am roluri?… Cine ştie ce înseamnă să ai roluri?… Cred că poţi să răspunzi afirmativ chiar dacă ai făcut doar unul bine. Iar dacă numărul acestora spune ceva, iată statistica: de la vârsta de 33 de ani până la 38 nu am făcut niciun rol nou, iar în ultimii doi ani – două. De, adevărat, ori de câte ori am manifestat dorinţa să montez la Naţional, mi s-a spus „da”, dar, de fiecare dată, a rămas doar spus. Alexandru Vasilache este singurul director de teatru care îmi cere mereu să propun ceva pentru montare. Cauza că lucrurile sunt aşa şi nu altfel, ar trebui s-o caut în mine.
Anatol Durbală
