Aurelia Borzin: Copilul nostru va fi ca un obiect de cercetare…

Mi-a spus că putem sta şi mai mult, căci Voica/Voichiţa – acesta e numele ales pentru fetiţa lor – încă nu s-a născut. E-adevărat că, pe blogul tinerei poete Aurelia Borzin (aureliaborzin.blogspot.com), copilul care în curând va vedea lumina zilei deja „aleargă”. Şi asta pentru că, mi-a spus Aurelia, acolo personajele îşi trăiesc viaţa, uneori, cu o viteză mai mare decât în realitate. M-am gândit atunci că, poate, nici nu e nevoie de interviu, iar în locul lui – cu titlu de experiment – să public fragmente de pe acest blog real-fictiv. Ştiu, sunt şi alte femei care şi-au descris sarcina, dar au făcut-o oare atât de vesel şi de detaşat ca Aurelia?… Tocmai de aceea, nu exclud că la cele trei volume de versuri, pe care poeta originară din Căuşeni le-a publicat până acum – „Chişinăul e o tabletă de ciocolată”, „Pansamente” şi „Nesomn pentru demenţi” – se va mai adăuga unul de proză, dedicat „burticii”…

– Dragă Aurelia, ai 27 de ani, o licenţă şi un masterat în Jurnalism, câteva premii literare. Cum e să devii scriitoare într-un timp atât de rapid?
– Am spus eu aşa ceva?! Nici carnetul de membru al Uniunii Scriitorilor, nici faptul că ai publicat câteva cărţi nu te defineşte, încă, drept scriitor. Vreau să cred că sunt o scriitoare în devenire – este o ipostază care-mi permite să evoluez şi să explorez cele mai diverse zone ale creaţiei şi realităţii.

– Cum apare scrisul într-o epocă în care, aş zice, dispar scriitorii?
– Poate că ei dispar în varianta în care ne-am obişnuit noi să-i cunoaştem – tirajaţi în mii de exemplare, cu opera „născută” după grafic, aşa cum era în perioada sovietică?.. Astăzi, aş zice că asistăm la un soi de fragmentare atât pe segmentul cititorilor – produsă preponderent graţie noilor tehnologii şi internetului, care au modificat percepţia a ceea ce înseamnă literatură -, cât şi în tabăra literaţilor, care scriu în registre şi stilistici foarte diferite. La ele se adaugă comunicarea ineficientă dintre generaţii, ruptura dintre tinerii care tatonează terenul scrisului şi colegii lor mai în vârstă fiind tot mai evidentă.

– Şi de aici apar polemici care nu sunt nici amicale, nici literare…
– Polemicile trebuie să existe, mai ales cele literare. Doar astfel lucrurile pot să avanseze. Ar fi bine ca acestea să nu degenereze, dar uneori nu poţi împiedica spiritele să se aprindă. Personal, cel mai incisiv şi pertinent mi se pare criticul Mircea V. Ciobanu. Îi pune pe toţi pe jar… Împărtăşesc multe dintre convingerile sale. Cert e că, pentru un scriitor tânăr, nişte sugestii, nişte obiecţii care vin la timpul potrivit sunt vitale. Altminteri, el se poate umfla ca un balon de ideea că e… genial, când de fapt mai are mult de muncit… Se mai întâmplă şi la revista literară „Clipa”, unde sunt redactor-şef – publicaţie destinată elevilor şi studenţilor, apropo, în paginilie căreia încercăm să creăm un pod între generaţii – să vină tineri care se cred scriitori mari, dar care fac greşeli gramaticale elementare în textele pe care le scriu.

– Te-ai crezut şi tu cândva foarte mare?
– Nu neapărat „foarte mare”, dar recunosc că nu permiteam nimănui să intervină pe textele mele, chiar dacă era vorba de nişte greşeli de stilistică evidente. Mi se părea că ceea ce am scris are acoperire în aur. Din fericire, boala asta se tratează în timp. Participând la diferite concursuri literare, la cenacluri, la discuţii pe texte, dar şi citind literatură bună, capeţi simţul realităţii. Mai ales atunci când vezi ce viaţă literară mustoasă există în alte părţi, la Bucureşti de exemplu, devii mai conştient şi de mediul în care exişti, şi de locul pe care-l ocupi – sau nu – tu în acest mediu. La noi viaţa literară se întâmplă parcă în interiorul a câtorva mici insuliţe-cenacluri şi seri de poezie organizate la Librăria din Centru a Editurii „Cartier”, în rest…

– Eşti aceeaşi Aurelia Borzin în revistă, la cenacluri, pe blog?
– Cred că demult am separat apele. Revista este serviciu, blogul este blog, proiectele mele de cercetare sau cele literare sunt proiecte… Blogul, de exemplu, este o jucărie literară pentru mine. Mi-am configurat un spaţiu virtual în care mă simt bine şi deseori mă amuză faptul că cititorii mei iau toate postările mele drept adevărate. Fac ficţiune acolo, e un jurnal ficţional!

– De fapt, şi eu dedusesem, din postările tale, că deja eşti mămică!
– Asta pentru că, probabil, fiecărui „creator” – şi eu sunt creatorul blogului meu – i se întâmplă ca personajele cărora le-a dat viaţă s-o ia razna… S-a întâmplat, cred eu, atunci când am încetat să fiu un blogger superordonat. Vorba e că, iniţial, scriam pe blog cu împătimirea celui obsedat de jocurile de noroc. Însă când au apărut alte priorităţi, m-am mai temperat. În prezent, lucrez la o cercetare mai specială – „Poveşti de viaţă din spitalul psihiatric”.

– Să nu-mi spui că ai umblat, gravidă, la Spitalul de psihiatrie?!.
– Ba da, am făcut-o până chiar nu demult. Când am pornit acest proiect, interesul era unul preponderent literar. Mă gândeam că suntem înconjuraţi de atâtea destine dramatice, de atâtea personaje demne să ajungă într-o carte, vorba lui Mallarmé, dar pe care nu le cunoaştem, de fapt. Şi-mi părea că e suficient să culegi aceste poveşti, ca să le transformi în literatură… Apoi am înţeles că este o miză puţin egoistă, că e prea puţin să explorez această lume doar pentru plăcerea mea literară. De aceea, am început să dezvolt materialul acumulat pe teren într-o cercetare sociologică, pe care vreau s-o finalizez cu un masterat sau doctorat în străinătate – probabil, în Franţa. Acest lucru, în definitiv, mi-ar da legitimitate să deschid un centru de plasament pentru această categorie de oameni, un centru care să se axeze pe terapia prin artă, ergo-terapie. Sunt metode de tratament demult implementate în Vest, în timp ce la noi pacienţii psihiatrici sunt pur şi simplu radiaţi ca nişte şobolani, din cauza tratamentului medicamentos, până când îşi pierd esenţa umană.

– Dacă această cercetare va lua chip de teză ştiinţifică, în ce se vor transforma textele de pe blogul tău?
– Blogul conţine însemnări în stare brută. Sigur, există acolo idei în germen, pe care ulterior aş putea să le transform în mici proze sau poeme. Dar în prezent, în zona literaturii, lucrez la un ciclu de versuri. Vreau să ajung la performanţa unui ciclu unitar, schimbându-mi totodată stilistica, registrul, această schimbare venind pe filiera unei metamorfozări interioare.

– Vrei să zici că sarcina te-a schimbat doar pe interior?
– Deşi nu mai e mult până voi naşte, încă nu m-am obişnuit definitiv cu ideea şi, dacă nu m-ar trezi dimineaţa, lovindu-mă cu picioarele în burtă, aş putea crede că altcineva e însărcinată, nu eu. Cred că adevărata schimbare se va produce atunci când va apărea pe lume Voichiţa – aşa o chema şi pe cea de-a doua soţie a lui Ştefan cel Mare, apropo… În ce priveşte viaţa mea după… Cunosc femei care s-au regăsit în totalitate în rolul de mame şi soţii exemplare, şi asta le-a fost suficient. Eu mă uit cu un pic de groază la o asemenea perspectivă, pentru că am ambiţii şi planuri, şi aş fi frustrată să-mi reduc existenţa doar la a creşte un copil. Aşa, cel puţin, gândesc astăzi. Uneori mi se pare chiar că atitudinea mea faţă de copilul nostru va fi ca faţă de un obiect de cercetare… Dar cred că exagerez . Oricum, cred că o să apelăm la ajutorul unei bone, astfel încât eu şi Petru să ne putem dedica activităţilor noastre, iar atunci când va fi să mergem în Franţa, o să luăm fetiţa cu noi. Nu sunt adepta ideii ca un copil să fie crescut de bunici…

– Cum a apărut Petru Negură în viaţa ta? El – doctor în sociologie, lector universitar, analist social şi alte minunăţii, tu – o poetă începătoare…
– Ne-au unit cărţile. Ne urmăream de la distanţă, eram amici pe Facebook, ne salutam pe la cenacluri. Eu îl credeam prea… „temeinic” – ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi o calitate, el pe mine – inabordabilă. Am început să ne întâlnim prin a ne împrumuta cărţi. Titluri serioase, care probabil îl puneau pe gânduri… Apoi întâlnirile s-au îndesit, noi am trecut la titluri mai lejere, până când într-o zi mi-am luat cărţile şi am făcut o bibliotecă comună. Totul a decurs foarte repede şi, chiar dacă ne despart zece ani, ne-am căsătorit în câteva luni. Mă bucur că avem aceleaşi viziuni şi nu ne simţim concurenţi. Dar, poate că vom fi, când va trebui să avem împreună grijă de Voichiţa.

– Sunt sigură că veţi face faţă acestei „provocări”. 

Sursa: Timpul Suplimentul Femeia