Spuneam atunci când am început prezentarea basarabenilor că au făcut glorie pe marile arene și terenuri sportive ale lumii reprezentând România, că putem împărți convențional istoriile lor în trei categorii. Prima categorie o reprezintă cei care s-au manifestat în perioada interbelică, cum ar fi Nicolae Simatoc și frații Vâlcov. Dacă primul a ales să evadeze în Occident, unde s-a consacrat la cel mai înalt nivel, atunci frații Vâlcov au fost cei care au asigurat un gen de continuitate basarabeană din interbelic spre perioada de după al Doilea Război Mondial. Cea de-a doua perioadă, cea marcată de manifestarea basarabenilor în epoca comunistă, are ca reprezentanți de marcă pe atleta Lia Manoliu și tenismanul Ilie Năstase, dar aici am încadrat și alți trei basarabeni emblematici, Ioan Chirilă, Leonte Ianovschi și Alexandru Mironov, legați în mai multe feluri de sportul românesc, fie ca scriitori și cronicari de sport, fie prin calitatea de antrenori și descoperitori de talente. Ultimii trei au fost mai degrabă un fel de generație de tranzit, de la comunism spre perioada postdecembristă, cei care au oferit ștafeta celor din cea de-a treia categorie de basarabeni din sportul românesc, afirmați în perioada de după 1989.

Această generație este de un alt caracter și motivație, iar explicația plecării lor în România este diferită decât a celor din generațiile precedente, care fie că au evoluat în echipele românești pentru că atunci Basarabia era parte a României reîntregite (Nicolae Simatoc, frații Vâlcov), fie că s-au născut în Basarabia, dar s-au refugiat cu părinții în România în contextul ocupației sovietice (Lia Manoliu, Ioan Chirilă, Alexandru Mironov, Leonte Ianovschi), fie s-au născut în România, dar părinții erau basarabeni (Ilie Năstase). În mod special, plecarea lor a fost determinată de precaritatea situației social-politice și economice existentă în R. Moldova după independență și condițiile mai favorabile pe care acești sportivi le-au avut sau le au pentru performanță în România. Reprezentativi pentru această generație sunt campionii mondiali Valeriu Calancea (haltere) și Victor Mihalachi (caiac-canoe), dar în această tagmă intră și cel mai bun boxer profesionist al momentului, Constantin Bejenaru.

Băiatul de fier

Istoria lui Valeriu Calancea pare desprinsă dintr-o carte de povești și poate fi cu ușurință trecută într-un manual pentru copii la capitolul cum să te ridici deasupra firii și condiției umane. Viitorul campion mondial și european s-a născut la 18 noiembrie 1980 într-o familie cu șapte copii a lui Filip și Nadejda, care s-au întâlnit și au lucrat toată viața lor la Combinatul de Carton de la Ciocana. Copilăria, atât cât a avut din cauza rigorilor sportive, și-a petrecut-o „la Starogo”, împreună cu cei șase frați ai săi practicând fotbal și lupte libere. Declară că ar fi reușit în ambele din aceste probe, fiind un sportiv polivalent, ca mulți dintre marii campioni pe care i-am întâlnit. Locuia chiar lângă baza echipei Zimbru, unde a jucat o perioadă fundaș stânga, iar luptele libere le-a practicat la școala nr. 54, unde a învățat până în clasa a șaptea, dar a abandonat din cauza faptului că a plecat antrenorul.

A intrat în lumea halterelor la 10 septembrie 1992, în clasa a șasea, atunci când îndemnat de colegul său de clasă Vova Triboi, a mers la sala de haltere unde se antrena fratele acestuia mai mare. Peste vreo trei luni va participa la primul său concurs, în cadrul categoriei de 32 kg, pe care l-a câștigat ridicând 40 kg. De aici și până la greutatea de 382,5 kg, cu care a câștigat medalia de aur la Campionatul Mondial din Canada (2003), a fost un drum lung, cât o viață. N-a crezut în vreun fel că va fi halterofil, s-a dus la sală „să facă mușchi și să fie puternic”. Cel care a decis pentru el a fost antrenorul Ion Mereuță, care l-a descoperit și care a fost alături de el până la plecarea sa în România. Anume insistența antrenorului, care bătea la ușa familiei Calancea când Valeriu chiulea de la antrenamente, rupând din sport pentru copilărie, l-a adus pe tânăr la Liceul Republican cu profil sportiv peste un an, iar de aici performanța sa va fi instituționalizată și nu se va mai opri.

Primul în Europa și în lume

Un al doilea om care i-a schimbat decisiv viața a fost marele campion român Nicu Vlad. Campionul olimpic de la Los Angeles (1984) l-a adus pe tânărul basarabean, în 1999, imediat după absolvirea liceului, în orașul său natal, Galați. De aici, de la clubul sportiv „Dunărea”, avea să ajungă Valeriu Calancea în elita mondială a halterofililor. Nicu Vlad a fost nu doar antrenorul său la lotul olimpic al României, dar și un model de emulație, la care Valeriu s-a raportat întotdeauna și de la care a învățat în permanență. În sala de alături a clubului l-a avut coleg pe Lucian Bute, un alt mare campion român, unul din cei mai buni boxeri profesioniști pe care i-a avut România.

Condițiile de pregătire superioare și anturajul în care s-a regăsit firesc n-au întârziat rezultatele. Deja în anul 2000 se remarca la Campionatul European de juniori din Turcia, unde va cuceri medaliile de argint și bronz. Peste un an debuta la Campionatele Mondiale de seniori unde va câștiga medalia de bronz, iar în 2002 cucerea două medalii de bronz la Campionatele Europene de seniori.

Anul 2003 i-a adus gloria mondială, făcându-i numele cunoscut nu doar în România, dar și în întreaga lume. Către Campionatul Mondial de la Vancouver (Canada) a ajuns într-o formă maximă, presimțind într-un fel că ceva deosebit se va întâmpla. Evoluând la categoria 85 kg, Valeriu a obținut două medalii de aur la stilul aruncat, cu 215 kg, și la total, cu 382,5 kg. N-a crezut că va fi campion mondial la total până la ultima greutate, când l-a depășit pe Yuan Aijun din China, clasat pe poziția a doua. S-a depășit pe sine în acest concurs, declarând cu seninătate la întoarcere din Canada: „Doream să aduc măcar o medalie de aur și mă bucur că am reușit să câștig două. Mă așteptam să iau aurul la aruncat, dar nu credeam că pot câștiga și la total”. Tot atunci a mai precizat că nu contează că este de peste Prut pentru ca „tot român e”. Recunoașterea meritelor sale nu a întârziat, el fiind declarat în 2003 cel mai bun sportiv al României, iar la sfârșit de an a primit, împreună cu Nicu Vlad, titlul de cetățean de onoare al municipiului Galați.

În anul 2004 va suferi o gravă accidentare care l-a ținut o perioadă departe de haltere, dar va învinge din nou condiția umană, reușind să se impună spectaculos în 2006 la Campionatele Europene de la Sofia, unde câștigă medalia de aur la stilul aruncat.

În 2007, la Campionatele Mondiale din Thailanda, a primit cea mai grea lovitură a carierei de sportiv, fiind depistat pozitiv, la controlul antidoping. Așa a primit o suspendare de doi ani. Atunci, cât și ulterior va declara: „Vă spun şi acum, cât se poate de sincer, că, atunci, am fost curat. Totul a fost un joc murdar făcut la nivel mare. Am rămas cu marele regret că nu am putut să-mi demonstrez valoarea la Olimpiadă”. Încurca prea mult mai marilor lumii, iar traseul său de performanță impresionant de până atunci i-a determinat pe concurenții săi să-l înlăture în ajunul Jocurilor Olimpice de la Beijing, unde principalul său concurent era chiar…chinezul. Nu era o noutate în sine, România a mai pierdut o medalie de aur prin eliminarea dubioasă a gimnastei Andreea Răducan la Olimpiada de la Sydney în 2000.

S-a ridicat și de această dată, nu doar cu haltera, dar și cu toată lumea în spate, câștigând cu zâmbetul său de copil, cel de-al treilea titlu de campion mondial în anul 2010, la Campionatele Mondiale din Antalya (Turcia). În categoria de până la 94 kg, Calancea a strălucit la al doilea exerciţiu „smuls”, ridicând o greutate de 220 kg. Titlul de campion în această probă i-a permis să obţină şi distincţia de bronz, în concursul general.

Valențe post-competiționale și antrenoriat

După Campionatele Mondiale din 2011 a încercat ultimul asalt asupra Jocurilor Olimpice, nereușit, după care va ieși din marea performanță. Cu titlul de maestru emerit în sport acordat în 2007, s-a regăsit antrenor la Clubul Sportiv „Dinamo” București, acolo unde s-a mutat din 2006 și unde a evoluat până la sfârșitul carierei sportive, iar de curând a devenit antrenor secund al lotului olimpic de tineret al României. Când vorbeşte despre pregătirea celor mici, fața lui trădează bucuria neascunsă a copilului din el. Este încântat că poate lucra cu cei mici, câţiva din ei chiar foarte talentați. Doi dintre ei provin chiar din R. Moldova, unul fiind Nicolae Onica, adus de Calancea la lotul olimpic de tineret al României.

Când vine vorba despre familie, lui Valeriu Calancea îi zboară imediat gândul către unul dintre cei șase frați ai săi, Nicolae, portarul echipei naționale, al echipei Zimbru, dar și la Ceahlăul Piatra Neamț, care a urmat ca și el drumul sportului de performanță: „La toți frații țin la fel de mult, dar cu Nicu mă văd mult mai des, pentru că el este aici, în România, acum la Voluntari. Doar noi doi am luat drumul sportului de performanță”, povestește fostul mare halterofil.

În total, pe parcursul perioadei sale competiționale, Valeriu Calancea a cucerit unsprezece medalii la Campionatele Mondiale și Europene, dintre care trei medalii de aur și două de bronz la mondiale, una de aur, două de argint și trei de bronz la europene. Regretă că nu a putut învinge „blestemul olimpic”, din varii motive, de accidentare sau discalificare, nefiind prezent nici la o ediție a Jocurilor Olimpice, iar lipsa unei medalii olimpice o consideră a fi cel mai mare ghinion al carierei sale sportive. Mi-a adus aminte involuntar de un alt mare campion român, boxerul Francisc Vaștag, triplu campion mondial și european, dar care n-a cucerit nicio medalie olimpică. Toți plătim un preț pentru glorie, iar lipsa acestei medalii a fost probabil prețul plătit de Valeriu Calancea pentru faptul că a fost unul din cei mai mari halterofili ai României.