Bătălia pentru Soare în Letonia (II)

În anul 2004, în Letonia a fost iniţiată o reformă în învăţământ, în temeiul căreia în şcolile şi liceele ruseşti nu mai puţin de 40 la sută (dar până la 60%) din obiecte urmau a fi predate în limba letonă (din 1991, în aceste instituţii ruseşti se preda în letonă doar istoria şi geografia Letoniei). Profitând de nemulţumirea unor părinţi, Moscova a organizat în grabă mare câteva ONG-uri care au iniţiat o amplă mişcare de protest. Însuşi preşedintele de atunci şi, deja, de astăzi al Rusiei, Vladimir Putin, a lansat un program de atragere în patria istorică a circa 200 mii de ruşi şi rusofoni din Letonia care, în opinia liderului de la Kremlin, nu puteau să accepte sub nici o formă „cruciada împotriva măreţei şi viguroasei limbi ruse”… (Sintagma cu „cruciada”, de inspiraţie kremlinoidă, a fost utilizată cu multă savoare în perioada referendumului de către liderii acestei iniţiative, ca şi altă „metaforă”, de aceeaşi inspiraţie: „constrângerea [autorităţilor letone, prin referendum] la dialog”; o inepţie similară – „constrângerea la pace” – lansase fostul preşedinte rus Dmitri Medvedev în timpul invadării Georgiei, în august 2008…)

Oricât de fierbinte sunt iubite Rusia şi limba rusă, la generosul apel al lui Putin de a lăsa naibii „ţara şprotelor şi a reflexelor fascistoide” au răspuns doar vreo 200 de familii (din 200.000 de invitaţi!), dintre care vreo 100 de familii, în scurt timp, s-au întors de unde au plecat: „în braţele naţionaliştilor letoni”… Mai vrea cineva alte dovezi că ruşii şi alţi rusofoni din Letonia se simt bine acolo, că nu au de ce se deda la confruntări cu băştinaşii şi că de aceste confruntări au nevoie anumite cercuri politice, de obicei, inspirate de Moscova?

Nu e o glumă, nici exagerare când ne referim la „mâna Moscovei” în frământările cu care s-a confruntat Letonia, în timpul protestelor din 2004 şi, mai nou, în 2011. Chiar dacă se simt destul de comod aici, pe malul Mării Baltice, se găsesc destui „ruşi letoni” dornici să se înroleze în coloana a cincea a Moscovei. Există şi o cifră, în acest sens: peste 90 de mii de ruşi din Letonia nu au dorit să accepte cetăţenia letonă, preferând să o ia pe cea a Rusiei, chiar dacă ei continuă să trăiască pe pământul leton. (În statisticile ruseşti, aceştia sunt trecuţi la cifra „necetăţenilor”, pentru a arăta cât de răi sunt letonii…) Şi cum reprezentanţi ai coloanei a cincea ruseşti din Letonia au ajuns şi deputaţi în Consiliul Europei (vă puteţi imagina ca Rusia să aibă, în organisme internaţionale, vreun deputat ce ar face lobby pentru Ţările Baltice sau pentru Georgia?!.), prin aceştia Moscova a încercat să bage rusa în rândul limbilor ce beneficiază de statutul de limbă a Uniunii Europene. Acesta a fost unul dintre scopurile „din umbră” majore ale referendumului din Letonia, care însă a fost dat peste cap, spre marea durere a Kremlinului şi a mercenarilor săi din Riga.

Aici e locul să amintim încă un amănunt curios al mişcării pentru „drepturile rusofonilor” din Letonia. Cei mai aprigi militanţi, respectiv lideri ai mişcărilor filoruse de aici (dar şi din celelalte Ţări Baltice, ca şi în R. Moldova, de altminteri), de cele mai multe ori nu au nume ruseşti: e suficient să amintim de naţional-bolşevicul V. Linderman, supranumit şi „Lenin” al rusofonilor din această ţară. În toamnă, când încă nu era clar dacă se va desfăşura sau nu plebiscitul pro limba rusă din Letonia, acesta recurgea la ameninţări în stil FSB-ist: dacă nu se va face referendumul, în Letonia va fi mare vărsare de sânge, „Bişkekul va fi la Riga…” (Amintiţi-vă că şi Putin prorocea „Kîrgîzstanul în Moldova”.) Acum, când îşi linge rănile după ruşinosul eşec suferit, Linderman a trecut la alt registru de ameninţări, invocând mai rar „lucoarea” Kremlinului, mai des vociferând că, dacă nu se va da curs poftelor sale de Napoleon al politicii de mahala rusească, atunci Letonia se va confrunta cu mari dificultăţi economice, poate ca şi Grecia… – mai mult decât o aluzie la omniprezenţa şi tăria finanţei evreieşti din lume, al cărei exponent se consideră, fireşte. Nimeni însă nu admite că cei care au votat cu Linderman – aproape 25 la sută din participanţii la referendum – ar gândi la fel cu el, căci nevoile Letoniei sunt şi ale lor, ale rusofonilor, ca şi ale letonilor – ale celor 75 la sută din populaţie ce au votat contra limbii ruse. E de menţionat că au fost şi ruşi/rusolingvi care au votat contra limbii ruse – spre onoarea letonilor, nu s-au găsit printre ei din cei ce şi-ar fi dat votul pentru supremaţia unei limbi străine în patria lor. După cum am arătat, dintr-un motiv sau altul, cei mai mulţi ruşi nu doresc să plece din această ţară nordică, pe când instigatorii la tot felul de proteste antiletone, dacă se simte scufundarea corăbiei, aidoma şobolanilor, o părăsesc rapid, lăsând naibii şi idei, şi „dragoste de compatrioţi” sau de libertate.

În ajunul referendumului din Letonia, la Riga s-au aflat în vizită doi fruntaşi ai mişcării liberale şi de dreapta din Rusia: Valeria Novodvorskaia şi Konstantin Borovoi. Au făcut un apel către ruşii „letoni” să renunţe la ideea dementă a referendumului, pe care l-au numit „culmea obrăzniciei” (nevidannoe hamstvo); i-au încurajat pe letoni să continue lupta pentru libertate. E de reţinut o afirmaţie a Valeriei Novodvorskaia: „Cu cât e mai mare numărul ruşilor, al rusofonilor, în fostele republici sovietice, cu atât mai mari sunt problemele, de tot felul, cu care se confruntă republicile respective”. Exemplul Letoniei, cu 1/3 şi ceva de ne-letoni, confirmă cu brio justeţea acestei constatări.

Dacă însă raportăm spusa în cauză la situaţia din R. Moldova, unde rusofonii sau ne-băştinaşii ar fi în proporţie de „numai” vreo 20 la sută, atunci se simte nevoia unor completări. Da, desigur, ar mai fi de spus – pe lângă argumentul numeric – şi despre spiritul de organizare, dar şi de agresivitate al alogenilor, care poate periclita oricând şi oriunde starea de lucruri ce nu convine lor sau patronilor lor. Şi, în egală măsură, se cere să vorbim despre moliciunea, anemia, indiferenţa băştinaşilor… Scriu aceasta fără vreo legătură cu faptul că în folclorul nostru limba maternă nu e asemănată cu soarele. Mă gândesc la bătălia de ieri şi de azi a letonilor pentru a nu permite ca soarele lor să fie întunecat de vârcolaci de aiurea sau de tancuri străine. Noi nu am fost (încă) nevoiţi de a ne aduna sub arme, pentru a ne apăra limba românească, mereu primejduită aici, de altfel. Dar câţi dintre liderii noştri – naţionali, democratici, prooccidentali, aşadar, şi proletoni – au avut inspiraţia de a-i felicita pe colegii de la Riga pentru că ne-au oferit o lecţie de demnitate şi de rezistenţă în faţa cataclismelor sociale?