În holul imens și întunecos, la un birou dintr-un colț, o femeie cu unghii lungi mov și ștrasuri lipite pe ele, a confirmat că am o rezervare și mi-a dat cheia de la camera 601. Întregul bloc de 15 etaje, cea mai înaltă clădire din Berdiansk era de fapt un hotel și încă unul de lux, pe vremea sovieticilor. Acum, în spatele draperiilor bogate în falduri se ascunde mult praf și niște ferestre cu lemnăria mâncată de vreme. Mochetele din cameră păstrează istoriile culinare ale celor care s-au perindat pe-aici. Vișinata atât de iubită în fostul imperiu a trasat adevărate hărți, pe deasupra cărora, ceaiul, cafeaua, iaurtul și cerculețele perfecte ale țigărilor scăpate pe jos pe vremea când se fuma oriunde, au modificat rând pe rând formele inițiale.
Totul e din altă lume în hotelul din Berdiansk, cu excepția recepționerei cu unghii false și a internetului care funcționează doar în holul întunecos. Dincolo de hol se aud voci vesele: în restaurant opt bărbați trecuți de 70 de ani serbează nu știu câți ani de la terminarea liceului. Sunt îmbrăcați cu sacouri și cămăși. Vreo doi sunt slabi-uscați, vreo trei cu burțile atârnate peste curea, în vreme ce restul nu ies din tipar.
Continuarea o găsiți pe europaliberă.org
