Devenit o suburbie a Cernăuţiului, satul Horecea prezintă un mic şoc vizitatorului: imediat după ce se termină liziera blocurilor de beton, la doar câţiva metri de acestea, începe un sat românesc în bună regulă. Cândva în locul acestor blocuri se găseau tot gospodării ţărăneşti – mi-am dat seama de asta când am văzut că între civilizaţia betonului armat şi civilizaţia lemnului mai există doar trei obstacole: o biserică de piatră ridicată în perioada interbelică, una de lemn din secolul al XVIII-lea şi cimitirul satului. Cele două biserici cu vechi inscripţii româneşti şi cimitirul cu cruci scrise în română par că ţin piept invaziei betonului. Nu îmi fac speranţe deşarte că vor reuşi să reziste. Presiunea exercitată de bani, de nevoia de extindere a oraşului, plus multe altele vor face ca satul Horecea să dispară de pe hartă mai repede decât ne putem da seama. Cel mai probabil, noul cartier al oraşului Cernăuţi nici nu va purta numele satului care a rezistat sute de ani pe aceste locuri. Vor fi multe discuţii, dezbateri şi interpelări, însă cimitirul va fi dezafectat, românii îşi vor vinde casele şi doar bisericile vor mai rămâne în picioare o vreme, deşi nimeni nu va mai spune că au fost ridicate de români.
Cum a rezistat satul Horecea sute de ani la rând şi în mai puţin de un secol riscă să fie şters de pe faţa pământului? În perioada medievală, ţăranii români nu îşi putea vinde gospodăriile străinilor. Obştea satului avea prioritate în a cumpăra o gospodărie scoasă la vânzare, iar străinii nu puteau să devină proprietari în sat decât cu acordul obştii. Acest mecanism a asigurat secole în şir supravieţuirea satelor româneşti. O astfel de prevedere legală în ziua de azi ar fi taxată imediat drept discriminatorie şi neconformă cu o societate modernă. Însă, din momentul în care românii din satul Horecea vor începe să îşi vândă gospodăriile dezvoltatorilor imobiliari (dacă nu au făcut-o deja), acest sat riscă să dispară. Şi cine i-ar putea condamna pe horeceni? Şi ei sunt oameni şi doresc să trăiască mai bine. Nici dezvoltatorii imobiliari nu sunt de condamnat – legile le permit să îşi urmărească scopul profitului. În faţa dezvoltării urbane şi a progresului, un sat de români de lângă Cernăuţi nu poate face mare lucru.
Invadatorii din urmă cu mai multe sute de ani nu aveau intenţia de a distruge satele româneşti sau de a se amesteca în viaţa lor. Invadatorii din vechime nu doreau decât să li se plătească birul la timp – în rest, românii erau lăsaţi în pace în satele lor, cu casele lor primitive de lemn, cu bisericile lor mici şi înghesuite tot din lemn. Între timp, invadatorii au inventat noi metode. În primul rând, se străduiesc de ceva vreme să îi facă pe românii din sate să se ruşineze de propriile origini şi obiceiuri. Dacă eşti „ţăran” în mod automat scazi cu o treaptă în faţa urbanilor. De aici pleacă esenţa acestei confruntări dintre beton şi lemn: românii trebuie să se ruşineze de civilizaţia lor. Apoi să îşi vândă satele la bucată.
