BUCOVINA NOASTRĂ NECUNOSCUTĂ

„Un tip caracteristic e Vasile Greciuc, sau Grecu, cum se numeşte acuma, lepădându-se de sufixul final. E cel mai blând om pe care l-am cunoscut şi, în acelaşi timp cel mai fanatic când se aprinde pentru o cauză. El ar vrea să schimbe înfăţişarea Bucovinei de pe o zi pe alta. (…) Noi tot domolim şi atâtea fraze tari i-am şters până acum din articolele sale, încât am ajuns să-l demoralizăm, bietul, cu totul. Dar băiat bun, nu se supără de observaţiile noastre”. (Amintiri S. Puşcariu).
Biografia lui impresionează mai ales când pomenim despre realizările lui de după 1918.

GRECU, Vasile (Greciuc) (31.VII.1885, Mitocul Dragomirnei, Suceava – 27.05.1972, București).
Român bucovinean.

Studii: medii la Cernăuți, superioare filologice (filologia clasică) la Viena (1905-19070 și finisate la Cernăuți (1907-1909).
Filolog, dr. în filozofie (1919), profesor secundar (1909–1920), profesor titular (1925), specialist în limbă elină, bizantinolog, decan al Facultăţii de Litere la Universitatea din Cernăuţi (1927–1929, cu întreruperi), secretar al Institutului de istorie şi lingvistică (1925), membru al Comisiei Regionale pentru Monumentele Istorice din Bucovina, profesor la Catedra de Bizantologie a Universității din București (1938-1947), redactor al revistelor Candela şi Codrul Cosminului, membru corespondent al Academiei Române din 23 mai 1936. Repus în drepturi la 3 iulie 1990.
A avut două teme de cercetare preferențiale: istoria și literatura Bizanțului și vechile legiuiri românești.

Opera abundă în cele două tematici:
Erotocritul lui Cornaro în lit. rom., Cluj, 1920; Darstellungen… Buc. 1924: Versiunile românești ale erminiilor de pictură bizantină. Cernăuţi 1924; Din frumuseţile vechilor noastre biserici. 1926; Cronograful lui Doroteiu. 1927; Manualul de pictură a lui Dionisie din Furna în română., 1931; A. Haisenberg, 1932; Influenţa bizantină în literatura română, 1933; Cărţi de pictură bisericească bizantină, 1932; Izvorul principal bizantin pentru Cartea de învățătură a diaconului Coresi din 1581. Omiliile patriarhului Ioan XIV Caleca 1334-1347 1939), Dări de seamă, f.an: Informaţiuni. f.an.; C. Nepos, Căpitani străluciţi. Bibl. p. toţi; Paiverinta, Nuvele finlandeze, trad., Buc. 1914; Platon Svmposion, trad., Bibl. p. toţi.
A întocmit câteva ediții ale cronicarilor bizantini: Ducas, Istoria turco-bizantină 1341-1462 (1958), Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451-1467 (1963), Georgios Sphrantez, Memorii 1401-1477 (1966).
Și tot el a îngrijit edițiile: Legiurea Caragea (1956), Pravilniceasca condică 1788 (1957), Codul Callimah (1958) și versiunea greacă a Învățăturilor lui Neagoe, domnul Țării Românești (1512-1521).

Când a fost rugat să schiţeze nişte amintiri despre Unire el după cum îi era şi felul a căutat să argumenteze această fermă decizie cu repercusiuni istorice:
„De obicei, când scriu ceva, caut ca persoana mea să dispară cât mai mult; nu-mi place să-mi afişez simţămintele. De asta dară mi se cer însă amintiri şi impresii personale din ziua cea mare a Unirii Bucovinei cu regatul liber al României. Neştiindu-mă om cu înzestrări literare, nu pot decât să o spun scurt şi retezat că acea zi de iarnă timpurie, ziua de joi, 28 noiembrie 1918, mi-a rămas în amintire ca ziua cea mai fericită din viaţa mea. Şi, iată de ce!

Încă de elev de prin clasa a 4-a de liceu, visul nostru de aur era sfărâmarea Austro-Ungariei şi întoarcerea teritoriilor ei româneşti la România. Aşa era pe atunci; pe la începutul secolului acestuia, al XX-lea. Precum tineretul şcolar de azi e cuprins de un elan sportiv, aşa pe atunci ne stăpânea exclusiv elanul naţional patriotic panromânesc. Aveam societăţi secrete, în care erau ţinute discursuri patriotice panromâneşti şi erau cântate cântece naţionale; harta Austro-Ungariei, aşternută pe duşumea, era împărţită. În şedinţe tainice ţinute pe sub zidurile cetăţii lui Ştefan cel Mare şi prin văile de la Zamca din Suceava, juram pe tricolor a rămânea credincioşi visului nostru.

Nu voi uita niciodată, cu câtă grijă şi iubire a fost cultivat acest elan al nostru patriotic panromânesc de vechiul Regat liber al României. Ziare, reviste şi cărţi, le primeam fără nici o plată.

Prin vara anului 1904, cu încă un student, Octavian Isopescu, mort acum, am vizitat pentru prima oară Constanţa. La întoarcere am adormit la Mărăşeşti, unde aveam să schimbăm trenul pentru Burdujeni; ne-am trezit în Adjud, în garnitura pentru Piatra Neamţ. Duşi în faţa şefului gării, se constată că am pierdut cursa şi biletele nu mai sunt valabile. Bani, nu mai aveam deloc. Şeful gării, un om care să fi tot avut 30 de ani şi de numele căruia nu-mi mai pot aduce aminte, ne întreabă: „Cine sunteţi?” – „Studenţi bucovineni!” – Dintr-o dată omul se luminează la faţă din întunecat şi sever ce era. – „Şi aşa, după moartea lui Franţ-Iosef, Bucovina vine înapoi la noi!” – au fost cuvintele lui. Ne-a ospătat, ne-a primit bine, ne-a vorbit ceasuri întregi despre unirea tuturor românilor şi ne-a făcut rost să ne putem continua cu trenul următor drumul spre casă.
În vara anului 1906, am vizitat expoziţia jubiliară din Bucureşti. Eram împreună cu regretatul Vasile Liţu, om cu o inimă de aur, vesel şi întreprinzător. După câteva zile de cercetare a expoziţiei, ce ne vine în cap? Mergem la gara de nord, la un înalt funcţionar, cu numele Caragea sau Catargiu, dacă nu mă înşel. – „Suntem studenţi bucovineni, am văzut expoziţia şi am dori să mai vedem România!” – Cu toată dragostea şi deosebit de prevenitor, ne-a dar o serie de permisuri de clasa întâia şi atunci am văzut pentru întâia oară cu însufleţirea celor 20 de ani ce-i aveam, Curtea de Argeş, Craiova, Turnu-Severin, Vârciorova, Galaţi, Brăila ş.a.

Nu vom stărui în această ordine de idei asupra unor lucruri mari, ca excursia din 1908 la Iaşi aranjată de dl N. Iorga, cursurile de vară de la Vălenii de Munte, ajutoarele date de guvernele româneşti, de instituţiuni şi particulari mişcărilor culturale din Bucovina robită, lucruri mari pentru întărirea elanului nostru patriotic panromânesc, care nu vor rămânea uitate. Am ţinut însă să scap din negura uitării întâmplări mici şi neînsemnate, însă atât de caracteristice pentru felul cum a ştiut să se preocupe vechiul regat liber al României de cea mai grea şi însemnată problemă politică pe care trebuia s-o dezlege: unirea politică a tuturor românilor.

În noiembrie 1914, când războiul cel mare se înteţise de-a binelea, în credinţa tare că în câteva luni Austro-Ungaria se va prăbuşi, Bucovina va veni la România şi mă voi putea întoarce acasă înapoi la rosturile mele, am trecut în vechiul regat liber. Am fost întâmpinat pretutindeni cu atâta grijă şi iubire, de nu le voi putea uita niciodată. Tuturor refugiaţilor li se punea în vedere să-şi facă rost de trai după pregătirea şi destoinicia fiecăruia, dându-ni-se cel mai larg sprijin în scopul acesta, căci credinţa generală era, spre durerea noastră cea mare, că războiul va ţine mult timp. Astfel până în decembrie 1914 am fost corector la Monitorul Oficial, apoi profesor suplinitor la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, până la intrarea României în războiul cel mare, în ziua de 16 august 1916; după aceea în servicii în legătură cu războiul, până la demobilizarea întâmplată pe urma nenorocitei păci de la Bucureşti din martie 1918.

Sunt dintre acei oameni legaţi cu toată puterea de locurile unde s-au născut şi au crescut. De aceea pe la începutul anului 1918 mângâierea mea era, că mă voi putea întoarce cel puţin în colţul de la Suceava care era încă tot ocupat de trupele româneşti. Am fost extrem de nenorocit în ziua, când s-au publicat condiţiile păcii de la Bucureşti, din care am aflat că nici o palmă din pământul Bucovinei nu poate rămânea la România.

Vara anului 1918 a fost vară fără nicio nădejde pentru mine, petrecută la Chişinău cu lecţii de română pe la şcoli şi particulari. Între refugiaţii bucovineni destui de numeroşi la Chişinău se găsea şi părintele Constantin Morariu, care era de un optimism aproape profetic despre sfârşitul norocos al războiului nostru. Când eram mai deprimaţi în urma vreunei noi biruinţe nemţeşti, el o ţinea întruna: „N-o să le ajute nimic! La urmă tot o să fie bătuţi şi noi ne vom întoarce acasă, în Bucovina liberă!”.

De acum, încă mulţi ani înainte de începerea războiului mondial, l-am auzit pe părintele C. Morariu, de mai multe ori în diferite asociaţii de idei, spunând cu o profundă credinţă; „Eu, când voi muri, am să fiu îngropat în pământ liber românesc!” – Şi odată, îmi aduc aminte, că i-am răspuns: „Se poate, dacă vă veţi muta la Bucureşti!” – Cu supărare ascunsă mi-a întors: „Nu, nu! Aici în Bucovina!” Şi scris i-a fost să i se împlinească gândul.

Nădejdea în steaua cea bună a neamului românesc a început a mi se întări, când pe la mijlocul lui octombrie 1918 ştiri bune despre importante succese ale marilor noştri aliaţi pe toate fronturile au început să se răspândească tot mai stăruitor.

La 2 noiembrie 1918 se întrunesc în sala cea mare a Zemstvei din Chişinău 51 de reprezentanţi din toate părţile Bucovinei şi din toate centrele de pribegi şi voluntari şi-şi aleg un comitet executiv în frunte cu dl Ion I. Nistor ca preşedinte şi cu regretaţii T. V. Stefanelli şi Gh. Tofan ca vicepreşedinţi. În Chişinău s-au mai ţinut încă două şedinţe plenare şi nouă şedinţe de ale comitetului executiv. Rostul acestor şedinţe era pregătirea de întoarcere acasă, dar mai ales discutarea şi chibzuirea tuturor mijloacelor care să ducă în mod sigur la unirea necondiţionată a Bucovinei întregi şi neştirbite cu România. A zecea şedinţă a comitetului s-a ţinut la 23 noiembrie 1918 în tren între Dărmăneşti şi Dorneşti, iar a 11-a şi ultima, duminică în 24 noiembrie 1918, în Palatul naţional, în sala de şedinţe a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Poporului Român din Bucovina în Cernăuţi. Cu nesfârşită bucurie, dl Ion I. Nistor ne face cunoscut că şi conducătorii români rămaşi acasă sunt lămuriţi asupra necesităţii unirii necondiţionate. În şedinţa de a doua zi, luni în 25 noiembrie 1918, Adunarea Constituantă va coopta 12 reprezentanţi ai refugiaţilor şi voluntarilor şi va hotărî convocarea pentru joi, 28 noiembrie 1918, a unui Congres general al Bucovinei care va hotărî şi va proclama unirea necondiţionată şi pe veci a întregii Bucovine cu Regatul liber al României, ceea ce s-a şi făcut întocmai în sala sinodală a reşedinţei mitropolitane, într-o bucurie şi însufleţire generală nemaivăzută.

Visul meu de aur încă de pe când eram elev de liceu şi pe care atunci îl credeam realizabil după sute de ani, l-am văzut aievea şi înfăptuit definitiv, iar în locurile dragi pe unde m-am născut şi crescut, puteam să mă întorc şi să trăiesc în voie şi neoprit de nimeni. Iată de ce joia de 28 noiembrie 1918 a fost cea mai fericită zi din viaţa mea.”

(GÂNDURI DIN ZIUA CEA MARE A UNIRII)

După 1944 a suportat toate consecințele legate de activitatea lui anterioară, dar spirit dârz de bucovinean n-a cedat niciun milimetru din poziția pe care a fixat-o încă în noiembrie 1918, când a votat Marea Unire…