• Sub afişul său vintage, cea de a 71-a ediţie a Festivalului Internațional de Film de la Cannes se profilează iconoclastă, dinamică şi modernă. Sărutul pasional Jean-Paul Belmondo – Anna Karina, care reprezintă cuplul mitic, un bărbat şi o femeie, figuri emblematice ale cinemaului modern, dă oarecum tonalitatea competiţiei.

• „Pierrot Nebunul” de Jean-Luc Godard, lansat pe ecrane în noiembrie 1965 ca manifest al Noului Val francez, are continuare în 2018, deşi paradigma s-a schimbat.

• Juriul, cu o majoritate, de data aceasta, feminină, de sub bagheta aclamatei actriţe australiene Cate Blanchett, care, de altfel, a împlinit marți 49 de ani, are o misiune dificilă şi anevoioasă, urmând să fie cea mai valoroasă dintre cele 21 de pelicule. Și nu o face ca în mahalaua noastră electorală, condamnată să aleagă din rău în mai rău, votând cu nasul astupat pentru „răul cel mai mic”.

Între Leonardo şi ceasul cu cuc

Filmul prezentat de Godard, guru al cinemaului modern, The Image Book (Cartea Imaginii), prezintă o alambicare sofisticată şi densă de clipuri video şi tv. Materiale de arhivă, secvenţe din filme clasice precum „Jaws” sau „Vertigo” şi multe altele sunt juxtapozate cu cadre documentare de cele mai multe ori şocante: de război, violenţă, barbarie, terorism şi execuţii publice. Marele Maestru, la cei 87 de ani ai săi, nu a venit la Festival, alegând să organizeze o conferinţă de presă via Face Times. Aşezat comod în vila sa din Elveţia, cu nelipsitul trabuc, s-a declarat Artizan de pelicule, elogiind virtuţile montajului filmic, pe care, zice el, depinde cine îl ordonează și ale cui sunt mâinile care fac montajul, „deoarece cinematografia este o ecuație cu o singură soluție posibilă”. Godard, cel care în mai 1968 s-a agăţat literalmente de cortină, impunând anularea Festivalului de la Cannes, n-a evitat să se pronunţe despre politică, stabilind o relaţie dură între aceasta şi cinema: „Într-o altă epocă, un filosof spunea că democrațiile moderne, făcând politica un domeniu separat de gândire, contribuie la ascensiunea totalitarismului. Astăzi, mulți actori contribuie la totalitarism prin imaginea filmată împotriva imaginii gândite… Democrația se află în derivă în Europa”.

Pentru a-şi asigura viitorul, Festivalul de la Cannes pune tot mai mult accentul pe lansarea numelor noi și pe promovarea creativităţii în rândul tinerilor și talentelor din ţările mai puţin norocoase, subdezvoltate din punct de vedere al industriilor culturale. Or, nu întotdeauna progresul economic şi libertatea de expresie favorizează creaţia… Să-l cităm pe genialul Orson Welles, prezent pe ecrane la Cannes prin pelicula „Ochii lui Orson Welles”: „Anii obscuri au dat lumii arta lui Leonardo, Michelangelo și alții. Însă ce a dat Elveția în cinci secole de democrație? Ceasul cu cuc!”.

Unul dintre tinerii promițători, care beneficiază de susținerea Festivalului, este Georgiana Moldoveanu, studentă la UNATC „I. L. Caragiale” din București. Filmul Georgianei „Albastru și roșu în proporții egale”, proiectat în cadrul programului Cinefondation (filme de școală), constituie o explozie de lumină și culoare, o infuzie de tandrețe, de dragoste juvenilă sinceră, frizând sacrificiul de sine. Să sperăm că și juriul va aprecia această peliculă și o vom întâlni pe Georgiana la Cannes, participând deja în competiția oficială.

Ca de fiecare dată, am întâlnit-o aici cu bucurie şi pe Croisette, adică pe Lilia Schneider, cunoscută ca Lilly Paul. Este tânăra regizoare şi producătoare din R. Moldova, Franţa şi Germania (suntem în era globalizării!), cea care a colaborat cu Valeriu Jereghi la filmul „Milica”. În acest an, Lilia a participat la Atelierul WORKSHOP IN FESTIVAL DE CANNES: Realitatea virtuală ca nou limbaj cinematografic. Programul a reunit mari case de producţie, ATLAS V, SONY PICTURES INTERTAINMENT, INTEL CORPORATION, Advanced Imaging Society şi printre ele nume noi, precum ar fi ZÉRO DE CONDUITE PRODUCTIONS, (Franta/Germania, Frabienne Giezendanner) şi CINÉ-LITTÉ PRODUCTIONS (Lilia Schneider). Până vom avea parte de noi filme de-ale Liliei, ar trebui să salutăm motivarea şi determinarea ei, dar și concursul pe care-l acordă cineaştilor de acasă.

„Cold War” – un film în care muzica funcţionează ca un actor

Competiţia se încinge, devine tot mai acerbă. Totuşi, filmul „Cold War” (Zimna wojna – pol., Războiul rece – ro.), una dintre cele şapte pelicule cu care se înscrie Polonia la Festival, îşi păstrează poziţiile de lider în topurile revistelor de specialitate. Dramă postmodernă în alb şi negru, desfăşurată pe parcursul a 15 ani, mixând regiuni geografice diverse, „Cold War” acordă o atenţie absolut specială muzicii. Un gând verbalizat intens, acum la Cannes, îl vede compozitorul ca al treilea autor al filmului, după regizor şi scenarist. Muzica în acest film e omniprezentă, e o forţă care încântă spectatorii. Actorii principali Joanna Kulig, Tomasz Kot şi realizatorul Pawel Pawlikowski au evidenţiat acest lucru în cadrul unei conferinţe de presă, subliniind că titlul filmului este o metaforă, o aluzie la o dragoste cu năbădăi, atotînvingătoare, la o iubire pătimaşă şi obsesivă, la o romanţă imposibilă între un compozitor şi o cântăreaţă-dansatoare, aflată sub supravegherea forţelor de securitate poloneze, fiind suspectată că şi-ar fi asasinat tatăl. Filmul abundă în detalii şi replici sugestive. Zula răspunde rece la întrebarea tranşantă a lui Victor despre istoria cu tatăl său decedat: „M-a confundat cu mama. Cuțitul meu i-a arătat diferența. Însă nu a murit atunci, ci mult mai târziu.” Un tip ce agaţă o lozincă prosovietică se prăbuşeşte în gol, înjurând neaoş, leşeşte. Folclorul autentic, fascinant, e desconsiderat, se cere îmbogăţirea repertoriului prin actualizare cu subiecte noi, progresiste. Stalin e mereu în fundal, pururea viu. O tânără brunetă ce contravine, formal, caracterului polonez, slav, este impusă să-şi vopsească părul. Cum să nu-ţi aminteşti, în context, de turneul ansamblului „Joc” la Kremlin, când dansatorii bălai au fost vopsiţi cu permanganat de kaliu, ca să pară mai bronzați – moldoveni adevăraţi? E de faţă noua istorie a Europei Centrale şi de Est, forjată în chinuri. Revenirea e imposibilă. Filmul, realizat de creatorul oscarizatei Ida, continuă magic o serie de despărțiri ecranizate: Casablanca, Romeo & Julieta. O eclipsă de îngeri, totală…

La conferinţa de presă, Joanna Kulig a recunoscut că muzica are un rol deosebit, care funcţionează ca un alt actor în „Cold War”. Într-adevăr, toate personajele sunt conturate de muzică, iar cântecul „Inima”, care revine mereu, în surdină, descrie relaţia dintre cei doi protagonişti: la început e cântată cu duioşie, apoi cu zbucium, apoi iar şi iar, din ce în ce mai sumbru…

Tomasz Kot: „Pawel ne repeta că muzica e un alt personaj, pe platou. Joanna şi cu mine jucăm doi eroi, însă este şi al treilea. Am interpretat rolul unui compozitor, deci am studiat muzica, am învăţat să cânt la pian şi să dirijez orchestra.”

Pawel Pawlikowski: „Cold War” nicidecum nu e o comedie muzicală, căci nu respectă convenţiile genului. E un film dedicat muzicii, jazz-ului polonez, acestui ansamblu folcloric al tinereţii mele, pe care îl detesta oricine, pentru că ni se băga pe gât. Muzica era câmp de bătălie culturală, jazz-ul fiind interzis în Polonia epocii. O alegorie puternică, potenţată şi de ochii lui Crist din fresca pe jumătate distrusă. O poezie durută şi sinceră, dusă la apoteoză prin cununia din final. Prin revenirea la Dumnezeu.”

Filme de patrimoniu, aduceri aminte în tremolo

În perfectă consonanţă cu filmele „Zimna Wojna” al lui Pawel Pawlikowski şi „Leto” (Vara) lui Kirill Serebrennikov, programul The Cannes Classics a inclus două filme de patrimoniu, realizate în Letonia şi fosta Cehoslovacie. Toate cele patru pelicule, produse în diferite regiuni geografice, de către autori foarte diferiţi ca şcoală şi stil, poartă acelaşi mesaj: conştiinţa de sine a artistului sub vremi, strădania sa de a-şi proteja identitatea, de a rămâne liber în condiţiile unor regimuri opresive. „Četri balti krekli” (Patru cămăşi albe), film turnat în anul 1967, a fost prezentat în superba sală Bunuel, în prezenţa autorului Rolands Kalnins. Născut în 1922, acesta era emoţionat, de-a dreptul fericit, că lucrării sale despre un compozitor ale cărui texte nu era conforme canoanelor sovietice, cenzurată şi pusă sub obroc acum o jumătate de secol, i s-a făcut în sfârșit dreptate, fiind proiectată ideal la Cannes în Anno Domini 2018.

Fabula e simplă și foarte bine cunoscută celor pe care soarta i-a condamnat să vieţuiască şi să creeze în „cel mai pacifist şi minunat stat” – URSS și în ţările satelit (poate mai puţin în Iugoslavia şi Polonia). Să nu fii angajat pe atunci cu carnet de muncă, pentru a-ţi urma chemarea, însemna să fii trântor social. Vezi cazul Brodski… Însă meşterul de telefoane Cezars Kalnins, poet şi compozitor amator, cu pseudonimul artistic Iulius (interpret Uldis Pucitis) scrie în timpul său liber melodii pe care le interpretează împreună alături de colegii săi din rock band-ul „Optimiştii”, în Riga, capitala Letoniei. Însă o şefă de la partid, un fel de Furţeva locală, cucoană între două vârste, Anita Sondore (Dina Kuple), Membru de Comitete şi Comiţii, scrie contra lui Iulius o patalama agresivă, un raport ce-i declară textele lirice drept „frivole şi amorale” şi cere să li se interzică prezentarea publică. De fapt, textele sunt superbe, ironice, cu referire aluzivă la condiţia tinerilor cărora sovieticii le tăiau aripile… Şedinţa Consiliului Artistic şi de partid aduce pe ecran o alegorie fină la regimul despotic ce se insinua în toate domeniile vieţii, cu un impact devastator, în special, în artă şi cultură. Chiar dacă cenzura politică pare să se fi aneantizat, autocenzura impusă şi cenzura economică o duceau bine mersi…

Celălalt film restaurat este „The Diamonds of the Night” (Diamantele nopţii), care prezintă și debutul în ficţiune al regizorului Jan Němec. Este o dramă oscilând pe muchie de cuţit, o adaptare liberă după o nuvelă despre viaţă şi moarte a lui Arnošt Lustig, supraviețuitor al Holocaustului. Scriitorul s-a implicat activ, cooperând cu tânărul regizor pe platou și susținându-l pe tot parcursul carierei sale. Jan Němec a rămas cunoscut drept unul din cei mai originali creatori de film din Cehia anilor ‘60.

John Travolta cu ochii spre cer

Ploaia rece şi furioasă a deturnat planurile şi dispoziţia jurnaliștilor din presa internaţională, invitaţi la prânz de către primarul oraşului Cannes și membrii juriului. Conform tradiției, pe timp urât, tradiţionala recepţie din Castru nu se ţine. Pe poziţii rămân însă, în pofida previziunilor meteo, cinefilii credincioşi (sau, mai curând, curioşi!). Sute de gură-cască vin cu scaunul din dotare, ca la o întâlnire de familie, ca la un joc pe vatra satului, lângă treptele acoperite de covorul roşu sau lângă barierele de securitate de la Carlton, Martinez şi alte hoteluri de lux, în speranţa de a zări o siluetă oscarizată şi mediatizată sau, cel puţin, zulufii unei coafuri, poala unei rochii, un vârf de pantofior cenuşăresc, fluturarea unei eşarfe… Cinemaul glamour fascinează şi emoţionează azi ca și la începuturi, monştrii sacri ai ecranului e musai să fie impecabili, să nu aibă nimic în comun cu rutina… Recordul de originalitate l-a bătut aseară un tip care a zburat, literalmente, pe deasupra covorului roşu, cu un flying skateboard, la ceremonia de lansare a filmului „Solo: A Star Wars Story”.

Până şi John Travolta, cel relansat pe ecran la Cannes prin „Pulp Fiction” (1994) de Tarantino, a fost observat cu ochii spre cer… Totdeauna e loc pentru mai bine!

Larisa Turea,
Cannes, Franța