Şi nici adevărul nu trece ca para linguşitoare de la casă la casă, precum minciuna. O fi având ea, minciuna, picioarele scurte, dar urechile îi sunt prelungi şi ochii pofticioşi. Şi bucuria sinceră a cuiva adesea nu naşte în semeni decât invidie şi răutate. Doar cei ce nu au pătimit de pe urma unui zvon, a unei bârfe slinoase, sau a unei glume deşănţate ar putea să infirme cele de mai sus: reflectam aşa după proiecţia filmului danezo-suedez Vânătoarea, girat de Thomas Vintenberg, unul din autorii, alături de Lars von Trier, ai manifestului Dogma 95. Vintenberg, care şi-a serbat la 17 mai aici, la Cannes, a 43-a aniversare, s-a înscris iarăşi în competiţia acerbă pentru „Palmierul de Aur” cu o peliculă apropiată ca temă de cea precedentă, Festen (Premiul Special al Juriului, Cannes, 1998): abuzurile asupra copiilor.
Lukas (Mads Mikkelsen)
Povestea debutează senin, ca o veritabilă melodramă – o superbă scenă de vânătoare în emisfera nordică, pădurea viguroasă şi plină de lumină, o amiciţie mai tare ca oţelul între bărbaţi ce se cunosc de-o viaţă, beau împreună şi se distrează cu plăcere, prieteni pe care doar moartea, pare-se, i-ar putea despărţi… Ba bine că nu! În urma unui concurs de împrejurări nefaste, eroul, Lucas (Mads Mikkelsen), profesor talentat, angajat la o grădiniţă, se pomeneşte acuzat de… comportament indecent cu copiii. Şi începe totala, cruda marginalizare a personajului până atunci respectat şi acceptat în toate casele. Este maltratat în fel şi chip, prietenii de odinioară îi trântesc uşa în nas, îi este omorât câinele (Fanny, o frumuseţe); la magazin şi la baruri, ca şi pretutindeni, i se refuză accesul. Culmea e că, de rând cu tatăl, suferă această nedreptate şi fiul său adolescent, Marcus. Şi chiar dacă procesul de judecată constată inconsistenţa acuzaţiilor şi îi confirmă inocenţa, gura lumii meliţă în continuare, nimic n-o poate opri. Chiar dacă s-a şters pata, urmele au rămas, mult timp va mai fi nevoit să demonstreze, ca în străvechiul banc sovietic, că nu e cămilă. O experienţă dureroasă, redată filosofic, într-un tempou alert, cu nerv şi măiestrie: Thomas Vintenberg recunoaşte că, deşi a avut pe platoul de filmare factori aproape imposibil de împăcat, a reuşit cu brio: „Adevărat, am avut de dirijat în acelaşi timp un copil şi un câine. S-au achitat însă excelent de misiunea lor, se comportau exact cum le ceream. Ajungea să zic uită-te la dreapta şi plângi sau uită-te la stânga şi latră şi se executau imediat. Am admirat alchimia ameţitoare ce s-a instalat, echilibrul dintre logistica milităroasă şi uneori greu de stăpânit şi momentele de intimitate miraculoasă dintre actori”. Printre spectatori, ca rezultat, mulţi îşi ascundeau lacrimile de emoţie.
Deci, Thomas Vintenberg, încă un concurent serios la premiile principale. Noi însă continuăm să ţinem pumnii pentru Cristian Mungiu şi glorioasa echipă ce a făcut să răsune dulcele grai moldovenesc, a la Sadoveanu, în cele mai prestigioase săli de cinema ale lumii. Să fie cu noroc!
De la Cannes, cu drag de Domniile voastre,
Larisa Turea
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
