Desfăşurat într-o atmosferă obişnuită pentru un asemenea eveniment şi cu un aer care se voia (şi aproape că era) unul european, evenimentul a reunit reprezentanţi ai consiliilor de tineret, membri ai ONG-urilor de tineret din ţările membre, sau pur şi simplu tineri care au multe de-a face cu sectorul de tineret. Eu, personal, am ajuns acolo, pentru că am fost desemnat câştigătorul concursului de către autoritatea reprezentativă din România. Prin urmare, am fost membru în delegaţia acesteia. Ştiam că va fi reprezentată şi R. Moldova şi m-am bucurat să văd că din câteva zeci de participanţi eram în total șase români (doi ardeleni şi patru moldoveni, inclusiv unul care reprezenta biroul din Olanda al unei reţele internaţionale cu mii de membri în toată lumea).
Pe scurt, ne-au adunat pe toţi acolo din toate colţurile Europei (continentul, nu Uniunea) pentru a scoate ce-i mai bun din noi, având sarcina de a veni cu recomandări pentru conferinţa miniştrilor de tineret care urma să aibă loc după ce ne-am fi stors noi de ingeniozitate şi „inovativitate” pentru a aduce plusvaloare documentului final al conferinţei celei mari. Am şi făcut-o într-o oarecare măsură, iar eu tind să cred că nici n-am făcut-o degeaba, dar despre activităţile de tineret voiam să vă povestesc.
Fiind pentru prima dată pe pământ rusesc şi la un eveniment care promitea a fi grandios, aşteptările mele erau mari, deşi dublate de confuzie. Motivul e simplu: tot pentru prima dată am interacţionat cu ruşii ruşi, cei de la ei acasă. Ar fi multe de spus, dar mă voi opri asupra a trei concluzii la care am ajuns şi pe care vi le împărtăşesc şi vouă. Poate vor părea banale, dar sunt importante pentru cineva care are 25 de ani trăiți și care este născut în URSS fără voia lui.
Ruşii din Rusia nu sunt ca ruşii de la noi. Sau, ruşii ruşi sunt altfel decât ruşii moldoveni. Sigur, după ce s-au amestecat cu atâtea popoare ocupate, nici ruşii nu mai ştiu cine e rus şi cine e ocupat (cu toată corectitudinea lor politică şi ridicarea unor moschei, de exemplu, ca să le fie lor bine în imperiu și celor ocupaţi). Doar că de data asta mă refer la ruşii care şi-au asumat identitatea naţională de rus deasupra oricărei alteia şi care se raportează la ceilalţi ruşi ca la ai lui, iar ca la străini ca la ceilalţi („inostranţî”). Aşadar, ruşii ruşi sunt mai echilibraţi, mai siguri şi mai cizelaţi. M-aş aventura să spun că toate astea vin din certitudinea lor că sunt la ei acasă, că sunt mari, mulţi şi că aşa au fost de când se ştiu ei: nişte ruşi mari şi mulţi. Respectiv, ai noştri ruşi moldoveni sunt mai irascibili, mai nesiguri şi mai agresivi. Din nou, mă aventurez şi spun că motivele ţin de următoarele lucruri: eşecul de a-şi fi asumat identitatea de moldovean ocupat, deportat şi rusificat (de aici irascibilitatea unui moldovean care zice că e rus, când i se spune că el e moldovean, eventual român); eşecul de a deveni rus în felul pervers determinat de aşteptările sale iniţiale, tendinţele date de ceea ce C. G. Jung a denumit „arhetipuri”, luându-le elegant faţa apucăturilor de rus autointitulat al moldoveanului sovietizat (aş denumi fenomenul „devenire fragmentată”, de unde şi nesiguranţa); eşecul de a se construi pe sine, inclusiv de a comunica sau de a elabora şi livra argumente valabile (de aici agresivitatea în discurs şi comportament). Aşadar, un moldovean nu va putea fi niciodată rus, nici în Rusia, nici în jurul ei; moldoveanul va fi mereu un „inostraneţ”. Ce-i drept, acesta nu va fi nici „ciurka” (apelativ cu sens peiorativ dat de către băştinaşi uzbecilor, kirghizilor şi altor etnii din Est), dar nici rus.
Nu toţi ruşii sunt ca Putin sau ca celălalt Putin, căruia i se mai spune Medvedev. Există un curent viu antidictatură şi antimafie în rândul tinerilor ruşi, determinat în mod evident de inserţiile de democraţie din afară, mai ales pe filieră americană şi europeană. Orice deschidere a Rusiei faţă de Occident se face în defavoarea regimului cultivat de putinişti. Iar Rusia n-are de ales şi se deschide, prin urmare va veni şi ziua când inclusiv ceea ce ne interesează pe noi se va întâmpla fără revers. Va veni ziua în care Rusia va respira democraţie, iar poveştile rostite-n chei de lemn pe la conferinţe de către oficialii ruşi nu vor mai fi crezute de niciun tânăr. Şi atunci pasul următor va fi reforma. E adevărat, exact acum situaţia pute, dar pute mai puţin decât ieri şi mai mult decât mâine. Pe zi ce trece, tot mai mulţi ruşi, fie aceştia tineri sau în vârstă, văd că există alte căi de a prospera decât de a-ţi şantaja partenerii cu resursele energetice care, volens nolens, sunt oricum, numai nu veşnice. Unii locuiesc în afară, alţii interacţionează cu cei din afară (fie ei ruşi plecaţi sau străini cu interese comune), iar ceilalţi simt beneficiile democraţiei chiar la ei acasă (fie numai în oraşe şi orăşele, dar totuşi…). Un singur exemplu în acest sens: un grup de tineri din orăşelul Ivanovo au profitat de prezenţa noastră acolo şi şi-au promovat la greu ambiţia de a deveni în 2015 capitală europeană a tineretului. Asta după ce în acest an au pierdut la o distanţă minimă în faţa grecilor din Thessaloniki. N-aş putea zice că m-au convins să-i votez, cu atât mai mult cu cât odată cu ei candidează şi Clujul nostru ardelean, dar m-au convins că ei vor să se fie europeni („whatever this means!”, vorba unui profesor galez tare versat prezent la conferinţă). Tocmai de aceea concurează cu alte oraşe europene, dintre care majoritatea se află-n UE, că-și asumă ambiția de a fi europeni.
Nu toţi ruşii se hrănesc din conflicte armate şi brutalităţi la marginea federaţiei. Unii dintre participanţii-gazdă erau etnici minoritari originari din zonele de conflict. Şi chiar dacă sunt integraţi în societatea rusească, având şi universităţi importante absolvite prin Rusia, condamnă violenţele de orice fel, afirmând că Rusia este o ţară care s-a deprins să-şi umfle muşchii doar din obişnuinţă şi pentru că nu concepe altfel de manifestări în raport cu ceilalţi. Zestrea pe care a moştenit-o poporul rus obişnuit este şi grea. N-ar trebui să rezumăm totul la tachinările, şantajul şi, într-un final, agresiunile de tot felul operate de conducerea federaţiei. Cu toate că am fi îndreptăţiţi să credem că majoritatea ruşilor din Rusia îl susţin pe Putin în demersurile sale şi în politica sa asertivă, din moment ce scorul electoral (fie şi furat) arată cum arată, iar opoziţia este cum este. Aşa cum mulţi ruşi regretă foametea organizată în toată uniunea lui Stalin de dragul înarmării, tot aşa aceştia regretă irosirea unor resurse imense pentru întreţinerea unor situaţii revoltătoare precum este cea din stânga Nistrului.
Şi pentru a încheia într-o notă la fel de pozitivă, voi reproduce o glumă pe care tot de la un rus am auzit-o. „Avrora este, fără îndoială, cea mai periculoasă navă de luptă din toate timpurile. Asta pentru că n-a fost nevoie decât de o împuşcătură cu un singur glonţ orb pentru ca două jumătăţi a două continente să intre în colaps pentru următorii 70 de ani”.
P.S. Am scris aceste rânduri fiind conştient că faţa ruşilor descrisă de mine s-ar putea să fi fost construită în aceeaşi cheie de lemn a discursurilor oficialilor ruşi. Şi totuşi, parc-ar fi păcat şi nedrept să sufocăm din faşă o posibilitate care ar putea să ducă la o cu totul altă abordare în relaţia noastră cu ei, pe termen mediu şi lung.
Tudor Cojocariu,
pentru TIMPUL
