Deși a trecut o viață de om de atunci și parcă m-am cam lămurit în unele lucruri, când vine vorba despre Mihai Cimpoi o mică nelămurire mă mai urmărește încă. Nu-i reproșez faptul că nu e rău, dimpotrivă, mă mir de ce e atât de bun cu profitorii chiar cu detractorii lui? Trece ca un ursoi pe lângă cei care-l atacă și-l contestă, fără să scoată măcar un protocolar „mor – mor”. (Să se știe însă, pe Cimpoi îl contestă doar nulitățile, acele nulități care au profitat și ele de bunătatea lui Cimpoi). Folosesc prilejul aniversării domniei sale ca să-i mulțumesc personal pentru un lucru bun pe care l-a făcut pentru mine: în prima mea tinerețe, când visam și eu să mă fac scriitor, când toți scriau miniaturi lirice și triste, putrede de nostalgii după „nucul de la poarta casei părintești” apare Cimpoi cu un articol, întitulat, dacă nu mă înșel, „Refuzul miniaturismului”, care a făcut praf noul „curent”. După acest articol am renunțat la ideea de a mă face scriitor, fapt ce a influențat pozitiv la dezvoltarea ulterioară a literaturii moldovenești contemporane. Alții, din păcate, nu l-au ascultat și uite ce fac ei din această literatură… La foarte mulți ani, și nici unul critic, OM BUN.
