Ce şi-au vorbit cei doi atunci? În ce limbă au discutat – aşa cum au vorbit Iliescu şi Voronin, unul în română şi celălalt în moldoveneşte – pentru ca, până la urmă, să se înţeleagă? În imagine nu apare niciun fel de translator şi nu ştiu acum să spun dacă Nicu Ceauşescu vorbea rusa, aşa că cel mai probabil au discutat în română. Nicu Ceauşescu a murit de multă vreme, dar Petru Lucinschi mai trăieşte şi ar putea să povestească multe despre legăturile RSS Moldoveneşti cu Republica Socialistă România.
Titlul de mai sus nu defineşte cel mai precis tematica pe care vreau s-o abordez, aş vrea să scot la lumină cât mai multe aspecte cu privire la relaţiile dintre cele două maluri ale Prutului în anii stăpânirii sovietice, fără să mă refer exclusiv la epoca Ceauşescu. Impresia generală asupra acestei perioade este că pe Prut a existat un gard de sârmă ghimpată de care nu trecea nici pasărea – şi totuşi graniţa era trecută în ambele sensuri mult mai frecvent decât s-ar putea crede acum. Nu este adevărat că ar fi existat o beznă totală începând cu anul 1944 şi brusc s-a luminat după 1989. Au existat legături în această jumătate de secol, însă ce fel de legături au fost şi cum au evoluat ele este destul de greu de spus acum. Din când în când, mai ies la iveală frânturi de poveşti sau fotografii ca cea descrisă mai sus, însă nu există o imagine generală coerentă. Există câteva volume care ating fragmente ale acestei istorii, au apărut unele articole prin presă, au fost deschise unele arhive şi au fost publicate unele documente. Voi încerca să adun în acest serial cât mai multe astfel de frânturi şi să trasez o imagine cât de cât coerentă a acestei perioade.
Una din piesele acestui puzzle este constituită de volumul istoricului american Larry Watts „With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” („Cu prieteni ca aceştia… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”). Chestiunea Basarabiei şi a relaţiei cu România este atinsă de mai multe ori în acest volum. O primă referire este în contextul cererilor venite de la Bucureşti pentru retragerea armatei sovietice din România, chestiune care l-a scos din sărite pe Hruşciov. Sprijinul acordat de Gheorghe Gheorghiu-Dej Uniunii Sovietice pentru înăbuşirea revoltei maghiare din 1956 a crescut enorm încrederea acordată comuniştilor de la Bucureşti. Atât de mare a fost această încredere că a fost deschisă graniţa de pe Prut şi au fost permise contactele între oamenii de pe cele două maluri pentru prima dată de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, după ce, iniţial, sovieticii au modificat ecartamentul căilor ferate din Basarabia şi întrerupseseră legăturile telegrafice şi telefonice cu România. Comuniştii de la Chişinău afirmau chiar după 1956 că au cele mai apropiate relaţii cu România. Această perioadă de deschidere nu a durat foarte mult. Presiunile insistente ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru retragerea trupelor sovietice din România au dat rezultate în 1958 – dar unul din primele răspunsuri ale Kremlinului a fost îngheţarea relaţiilor pe Prut. România nu mai era de încredere fără garanţia oferită de Armata Roşie – aşa că a fost schimbată imediat şi abordarea de la Chişinău. Contactele politice şi culturale dintre cele două maluri ale Prutului au fost desemnate drept „divergenţe naţionaliste” şi, în buna tradiţie sovietică, au început şi represiunile. Tot acum au fost reluate şi amplificate la un nou nivel vechile teorii moldoveniste din perioada interbelică, bineînţeles, adaptate la noile condiţii politice. Dar despre relaţia dintre lingvistică şi relaţiile politice româno-sovietice voi vorbi într-un episod viitor.
