La suprafaţă, comuniştii de la Bucureşti şi Moscova proiectau o imagine idilică, ce era codificată sub forma „relaţiilor frăţeşti”. În realitate, România fugea cât putea de lagărul sovietic: încheia contracte cu firme din Franţa şi Germania Federală, obţinea de la Washington clauza naţiunii celei mai favorizate, ocupa în Tratatul de la Varşovia aceeaşi poziţie pe care o ocupa Franţa în NATO, iar în CAER refuza să se supună directivelor moscovite. În paralel, se desfăşura un adevărat război ştiinţific, de multe ori ţinut în surdină în numele „relaţiilor frăţeşti”. Sovieticii o lăsaseră mai moale cu „limba şi identitatea moldovenească” – ea era în continuare promovată şi folosită în discursurile publice, însă dezbaterile asupra ei încetaseră oarecum. Abia în 1956 avea să vină o lovitură din Italia, când lingvistul Carlo Tagliavini a pus întrebarea dacă „limba moldovenească” există… Mai mulţi cercetători occidentali s-au implicat în polemică, de-a lungul anilor negând cu toţii existenţa unei limbi moldoveneşti diferită de cea română.
Tensiunile româno-sovietice au atins punctul culminant în 1968, cu celebra condamnare a invadării Cehoslovaciei. Atitudinea lui Nicolae Ceauşescu a primit mai multe răspunsuri de la Moscova, însă în chestiunea Basarabiei cel mai aprig a fost volumul lui Artiom Lazarev din 1974, care încerca să bată în cuie odată pentru totdeauna problema identităţii moldoveneşti. Şi dacă, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în problema Basarabiei sprijin se căuta la Karl Marx, de data aceasta de la Bucureşti a venit un altfel de răspuns. În 1976 a apărut în Italia un volum ce demasca falsificările flagrante ale lui Lazarev. Cartea apărea sub semnătura Petre Moldova, însă în realitate era scrisă de istoricul român Constantin Giurescu şi era tipărită la editura lui Iosif Constantin Drăgan, un fost legionar apropiat de regimul Ceauşescu.
Şi în ziua de azi mai trăiesc la Bucureşti istorici care îşi amintesc cât de greu era să scrii un articol care să atingă fie şi în trecere chestiunea Basarabiei. Nu era vorba de o interdicţie, dimpotrivă, erau solicitări venite de la cel mai înalt nivel de redactare a unor astfel de articole. Dificultatea consta în racordarea scrierilor istorice cu tacticile şi momentele antisovietice ale regimului Ceauşescu. „Filtrul de partid” de la Bucureşti încerca să se folosească de istorie ca de o armă în confruntarea cu URSS – este posibil aşa ceva, însă doar până la un punct… Moscova a ştiut să contracareze aceste mici înţepături, iar regimul Ceauşescu nu a îndrăznit niciodată să treacă de o anumită limită în acest joc de-a şoarecele şi pisica. Şi, la o adică, era un joc nevinovat al interpretării unor documente şi fapte istorice, re-ordonarea unor dovezi cunoscute de multă vreme. Ceauşescu nu a avut curajul să facă pasul decisiv şi să vorbească de retrasarea graniţelor pe baza principiilor etnice, să declare public faptul că trăiesc români pe ambele maluri ale Prutului. Pentru că aşa ceva ar fi însemnat o declaraţie de război împotriva Uniunii Sovietice.
