Reamintesc cititorilor argumentele pe care le-am invocat în acest sens: „NIT-ul nu a fost o instituţie de presă care a făcut jurnalism, ci o structură de propagandă – de propagandă comunistă, sovietică, rusească, a apărat şi a promovat interesele unui stat străin şi ale unui partid comunist nereformat, antieuropean, antiromânesc, legat direct de partidul criminal care a condus URSS, a fost o structură de propagandă antistatală, care a compromis statul R. Moldova, a otrăvit relaţiile R. Moldova cu Europa şi România, a promovat în permanenţă o politică rasială şi xenofobă isterică împotriva României, a contribuit decisiv la enclavizarea minorităţilor naţionale şi la divizarea etnică, religioasă, politică a societăţii moldovene, a lovit în securitatea informaţională a R. Moldova, a compromis noţiunile de presă, jurnalism, democraţie”. În legătură cu aceste argumente, mai scriam următoarele: „Eu salut faptul că i s-a retras licenţa unei instituţii de propagandă, dar mă întreb totodată ce ne facem cu „jurnaliştii” care până mai ieri se lăfăiau în studiourile luxoase ale NIT-ului, adulându-l greţos pe Voronin, iar astăzi ling pasionat dosurile unor alţi politicieni, pe la alte televiziuni, onorabile şi pluraliste? Ce ne facem cu „jurnaliştii” şi „analiştii politici” care alergau cu limba scoasă de la NIT la o altă televiziune „pluralistă”, ca să nu întârzie la o emisiune de dezbateri democratice?.. Or, acest fenomen oribil de perversiune profesională, care discreditează moral instituţia presei, nu se supune reglementărilor CCA…”.
Iată acest alineat din editorialul meu de luni „Închiderea NIT-ului e o chestiune sensibilă care naşte alte chestiuni sensibile” a provocat … neliniştea şi nemulţumirea unora din cei care au deservit cu credinţă şi pasiune NIT-ul din timpul lui Voronin, iar după debarcarea acestuia de la putere au practicat cea mai iubită meserie „ziaristică” din RM – „transhumanţa” ideologică şi propagandistică de la un canal tv la altul. Unul dintre aceştia (într-un „fel de revistă a presei, preparată conform reţetei tradiţionale de ghiveci mioritico-balcanic…”) mi-a reproşat că, chipurile, prin această abordare aş declanşa o „vânătoare de vrăjitoare”.

Câteva precizări privind „vânătoarea de vrăjitoare”

E o acuzaţie-standard, bine cunoscută, de care se face uz atunci când nu se doreşte discutarea fondului chestiunii. Să am pardon, dar chestiunea e alta şi nu are nicio legătură cu… vânătoarea, ci cu morala şi cu bunul-simţ. E Săptămâna Patimilor, nu doresc să mă războiesc cu nimeni, dar aşa, uşurel, fără a jigni pe cineva, mă văd obligat să resping acuzaţia, făcând şi unele precizări.

Perioada 2001-2009 a fost una foarte dificilă pentru presa democratică. Noi, cei de la TIMPUL, am simţit pe propria piele cât e de dulce regimul Voronin. În timp ce noi, în condiţii uneori infernale, încercam să ne facem meseria de jurnalişti, alţi „colegi” de ai noştri, mai „pragmatici”, mai „europeni”, mai „toleranţi” ş.a.m.d. o duceau în studiourile NIT-ului ca în sânul lui Avraam, luptând cu noi, „marginalii şi extremiştii” din categoria cărora făceau parte constant N. Dabija, P. Bogatu, N. Negru, V. Saharneanu, subsemnatul. Publicaţiile TIMPUL, JURNAL de CHIŞINĂU, ZIARUL DE GARDĂ, LA, postul de radio VOCEA BASARABIEI erau atacate sistematic de cei din presa comunistă care azi vor „solidaritate de breaslă”. Aceştia nu erau pur şi simplu colaboraţionişti, nimeriţi întâmplător în braţele unui regim antidemocratic, antinaţional şi antieuropean, ci servitori docili ai acestuia. Când am auzit-o recent pe celebra Ludmila B., fostă prezentatoare la NIT, căinându-se la o televiziune că nu există solidaritate în cadrul breslei noastre jurnalistice, mi-am amintit de 15 ianuarie 2008, când a fost vandalizată redacţia TIMPULUI pentru simplul motiv că într-un editorial a dezaprobat utilizarea de către premierul V. Tarlev a bisericii în scopuri politice. Cum s-au solidarizat cei de la NIT cu noi? Foarte original – ne-au atacat, solidarizându-se cu Tarlev şi cu vandalii. La fel au procedat şi alţi „colegi de breaslă”, solidarizându-se cu „marchelii” lui Vladimir şi cu autorităţile comuniste. Mulţi dintre aceştia astăzi au intrat în soldă la alţi patroni. Ieri au fost cu „roşiii”, azi sunt cu „verzii”, îi slujesc cu aceeaşi pasiune şi făţărnicie. La vremuri noi, tot ei. Mâine vor fi cu alţii, dar tot cu cei de la putere. În mod normal, societatea ar trebui să le dea nişte note unor asemenea „jurnalişti” – asta am şi avut în vedere când mi-am amintit de ei. Să declanşez o „vânătoare de vrăjitoare”?! Să fim serioşi. La ce bun, doar nu sunt atât de naiv încât să cred că în urma unei „vânători” societatea ar putea scăpa de asemenea… „vrăjitoare” mediatice! Acestea nu pier, nu pot fi vânate. Ele au apucat primele prăjina, iar noi, ceilalţi, suntem declaraţi… „marginali”, „unionişti”, „antistatalişti” ş.a.m.d., ca pe timpul lui Voronin. Ei, care au construit împreună cu Voronin comunismul la NIT, au lăsat cozile roşii, ca nişte şopârle, şi au trecut la altă televiziune, verzi ca stejarul, numai buni să construiască o Moldovă democratică şi europeană, fără Voronin… O, Zeilor şi Dumnezeilor!

Din păcate, nu am timp şi spaţiu să continui subiectul. Dar sunt încă atâtea de spus! Să sperăm că Dumnezeu ne va mai da timp pentru a reveni la subiect, ca să spunem lucrurilor pe nume până la capăt. Nu de alta, dar unii chiar că s-au porcit cu totul, crezându-ne bătuţi cu leuca şi lipsiţi de memorie.