Era prin februarie-martie 2001, comuniștii veniseră masiv la putere, societatea era bulversată, stările de spirit oportuniste dădeau în floare, intelectualii și ziariștii „pragmatici” tatonau terenul pentru a colabora cu noua putere, dreapta politică moldovenească era pusă pe butuci, PPCD-ul prin liderul său Iurie Roșca căuta cu febrilitate „căi de acces” spre „vojdi” (Voronin), atmosfera de la FLUXUL patronat de Roșca devenea tot mai inchizițională, de la mine, ca redactor-șef, se cerea o adevărată artă ca să împac gusturile politice ale patronului cu dorința firească a colegilor mei de a nu li se pune zăbale. La un moment dat am realizat că drumurile mele se despart de cele ale publicației căreia îi consacrasem atâția ani de viață. Întâmplarea s-a …întâmplat simplu: fără să vreau am fost martorul unui fragment de discuție cu cineva (la telefon) a lui Roșca. Înțelesesem că avusese o întâlnire cu Voronin. Fraza pe care am prins-o a fost următoarea: „Gata, vojdiul mi-a dat Dreapta mie”. (S-a avut în vedere segmentul de dreapta a eșichierului politic. Atunci, în acea clipă, zarurile au fost aruncate și am decis să trec Rubiconul.
Despre viață nu poți vorbi la modul condițional
Ca să înțelegeți de ce nu am revenit la Academie să-mi continui cariera științifică trebuie să coborâm în timp până la 1996. În acel an acceptasem invitația președintelui Mircea Snegur care-mi propusese funcția de secretar-consilier – mi se pare că așa se numea. În toamna acelui an au avut loc alegeri prezidențiale și M. Snegur pierduse în favoarea lui P. Lucinschi. Eu, bineînțeles făceam parte din echipa electorală a domnului Snegur, funcționam în Serviciul de presă. În echipa Snegur mai activau Alecu Reniță, Val Butnaru, S. Burcă ș.a., veniți din PPCD, partid care decise să-l sprijine pe Snegur. După alegerile (pierdute) Val Butnaru, în numele lui I. Roșca, m-a invitat la ziarul FLUX, în funcția de redactor-șef adjunct. În 1997 urma să fie lansat primul cotidian național independent, până la această dată apărea doar ediția săptămânală de vineri a FLUXULUI. Am acceptat.
Unii, când sunt întrebați dacă ar avea o a doua viață, ar repeta-o pe prima, de regulă, răspund afirmativ. Dacă eu aș fi întrebat, de la înălțimea zilelor de azi, aș răspunde, probabil, negativ. Jurnalismul este un câmp minat, este o zonă a mizeriei și trebuie să te suprasoliciți moral zilnic ca să nu devii și tu un producător de mizerii. Sunt convins că dacă aș fi rămas în știință, aș fi făcut carieră și poate aș fi fost mai util societății. Dar despre istorie și despre viața ta nu se poate vorbi la modul condițional – ce ar fi fost dacă… Ce a fost a fost și nu mai poți schimba nimic.
Am acceptat să intru pe acest câmp minat din cauza romantismului acelor timpuri. Era anul 1997, flăcările mișcării de eliberare națională se stinseseră, idealurile pentru care luptaserăm în 1988-1991 începură să fie declarate antistatale și eu eram convins că locul meu este pe prima linie a frontului, iar prima linie a frontului era presa. Cititorul tânăr de azi trebuie să știe că în 1997, unii din generația mea mai păstram o brumă de romantism și idealism, pe atunci noi chiar că ne mai gândeam la „neam și țară”, mai făceam câte ceva fără bani, „în numele cauzei”.
Javrelor le doresc somn liniștit
Acest romantism m-a determinat să fondez un ziar care „să lupte pentru cauză”. Evenimentul s-a produs pe 14 septembrie 2001. Apariția primului număr al TIMPULUI a declanșat un val isteric de bârfe, insinuări și calomnii. Cei care pregăteau marea trădare națională și monstruoasa coaliție din 4 aprilie 2005 au umplut târgul cu cele mai incredibile și murdare zvonuri. Nu a fost deloc simplu să parcurg acea etapă. Nimeni, nici colegii mei de atunci, nici chiar membrii familiei nu au știut adevăratele presiuni la care eram supus. Am tăcut stoic, cu zâmbetul pe buze, făcându-mi treaba. Bârfele, insultele, insinuările și calomniile nu au încetat nici astăzi – fel de fel de javre jegoase produc zilnic, în sudoarea frunții, cantități industriale de zoi pe care mi le toarnă în cap pentru a mă decredibiliza și a mă demola ca ziarist. Unele dintre aceste javre de presă, dacă nu aș scrie eu, ar rămâne fără o bucată de pâine pentru că patronii îi plătesc anume pentru a bate în mine. Acestora le doresc poftă bună, succes în viață și somn liniștit.
O nouă generație de romantici și idealiști
Am crezut la un moment dat că azi în ziaristică vin tineri care nu mai suferă de boala romantismului acelor ani. M-am înșelat, firește. Dovadă e chiar actuala echipă a TIMPULUI. Azi TIMPUL e făcut de o echipă tânără, dar bine pregătită profesional, ambițioasă și ceea ce e foarte important – romantică și idealistă. Pentru noi, jurnalismul nu e doar un „șantier” unde se produc informații, ci un front moral unde se dă bătălia decisivă între Bine și Rău, între apărătorii Cetății și demantelatorii ei interni și externi. Prin acești tineri, TIMPUL continuă să rămână un ziar de profundă expresie românească, de fapt singurul ziar cu adevărat românesc care nu a plătit tribut conjuncturii și „pragmatismului” moldovenesc. Cred că anume această poziție consecventă a TIMPULUI ne asigură respectul și prețuirea cititorilor.
Nu mor caii, când vor câinii
Le port un respect sincer tuturor foștilor mei colegi care au trudit cu mintea și cu sufletul la facerea TIMPULUI. Le mulțumesc și doresc să remarc că toți au fost profesioniști desăvârșiți și oameni ai Cetății. Azi la TIMPUL a venit o nouă generație de ziariști care se descurcă de minune. Azi TIMPUL continuă să fie cea mai serioasă și cea mai citită publicație de limba română din Moldova. Oamenii onești ne iubesc, hoții de la guvernare ne urăsc. Acum 12 ani, când ne-am lansat, cei care ne urau cobeau că TIMPUL NU VA REZISTA MAI MULT DE TREI LUNI. Am rezistat 12 ani! Și vom rezista de o sută de ori câte 12, fiindcă ne aflăm în serviciul cititorului, dar nu a mafiilor politice de la guvernare. Noi avem un singur stăpân: Măria Sa, cititorul.
Nu mor caii, când vor câinii. Îndeosebi, când aceștia nici nu-s câini, ci niște jegoase javre de presă.
14 septembrie 2013
