Unde am ajuns după jumătate de an, vedem acum. În debutul celei mai murdare campanii electorale, care a avut loc vreodată în acest teritoriu, din 1990 încoace. Cu candidați delegitimați în fața cetățenilor și alții care se prezintă drept salvatori, deși au niște sfori la spate pe care le trag stăpânii lor din interiorul și exteriorul Republicii Moldova. Cu o criză generală de propuneri, soluții și viziuni pentru a scoate acest teritoriu și această societate din impas, majoritatea acestor candidați reprezintă, de fapt, sistemul care a creat actuala stare de lucruri. Motiv pentru care ei nu pot realiza nimic bun, nu în actuala formulă statalistă, de continuare a zbaterii Republicii Moldova ca un pește pe mal, însă, punând mare preț pe „independența” noastră.
Se mai remarcă această perioadă electorală și prin următoarele: candidații la funcția de președinte, oricum ar fi ei, sunt obligați să adune câte 15.000 de semnături de la cetățeni pentru a fi admiși în cursa electorală. E ușor să ne imaginăm că, dacă fiecare doritor de a obține un loc pe buletinul de vot, ar aduna acest număr de semnături, toată populația de votanți ar fi angrenată în procesul de colectare, iar rezultatul politic ar fi o enormă fragmentare a votului. Însă, nu neapărat acesta este cel mai grav lucru.
Faptul că, impunându-se această condiție, la prima vedere democratică, sporește reprezentativitatea candidatului, nu-i așa? Se calcă în picioare unul dintre principiile de bază ale votului într-o societate democratică, așa cum este el definit inclusiv în constituția Republicii Moldova, la articolul 38, alineat 1. Votul este universal (votează toți cetățenii care au împlinit 18 ani), egal (un vot nu are putere mai mare decât alt vot, toate sunt echivalente ca valoare), direct (cetățeanul votează personal, fără intermediari) și secret (cetățeanul votează într-un loc amenajat în așa fel încât nimeni să nu vadă pentru ce candidat sau partid a votat). Caracterul secret al votului este o pavăză în fața oricărei tentative de influențare, intimidare, persecutare a persoanei pentru opțiunea sa politică la care are dreptul. Or, dacă un candidat colectează 15.000 de semnături, se presupune că oamenii care au semnat pentru el/ea, îl/o vor vota. Listele cu semnături trec obligatoriu pe la primării, acolo unde primarul trebuie să aplice o ștampilă, în absența căreia semnăturile nu sunt valabile și nu se examinează la Comisia Electorală Centrală. Nimeni nu-l împiedică pe primar să consulte listele cu semnături, ba chiar avem toate motivele să presupunem că, de la conducerea de vârf s-au dat indicații primarilor din partidele de la guvernare să verifice aceste liste. Nimeni nu-l poate opri pe primar să fotocopieze listele. Prin urmare, el va avea la dispoziție toată informația necesară pentru a-i putea persecuta pe potențialii votanți ai candidatului indezirabil, pentru opțiunea lor. Oferirea semnăturii pe lista unui candidat este, în același timp, o declarare a intenției de vot, caz în care votul individual, al persoanei care se regăsește și pe lista cu semnături, își pierde caracterul secret.
Obligarea unui potențial candidat la funcția de președinte să colecteze 15.000 de semnături (aproximativ 1% din numărul persoanelor care vin la vot în mod constant – oricine poate colecta datele statistice cu prezența la vot la toate alegerile din Republica Moldova și se poate convinge), este și o obstrucționare serioasă a dreptului de a fi ales, prevăzut în articolul 38, alineatul 3. Impunerea de astfel de condiții limitate în timp (mai puțin de o lună) pune bariere greu de trecut în fața unor potențiali candidați, care pot dori să se prezinte în fața cetățenilor cu o ofertă electorală. Chiar și pentru un partid cu structuri locale bine puse la punct, a aduna 15.000 de semnături pe bune, adică a merge efectiv la oameni să le obțină, în urma unor exerciții de convingere și în condițiile în care majoritatea cetățenilor moldoveni sunt reticenți în a-și acorda semnăturile unor politicieni (oricine s-a implicat în campanii politice de colectare de semnături știe cât de greu se strâng semnăturile), este un exercițiu destul de greu de realizat, în niciun caz în trei săptămâni. Coroborând aceste circumstanțe cu un formular destul de stufos, în care există tot felul de chichițe, pe care funcționarii de la CEC le pot folosi pentru a invalida o întreagă listă de 30 de semnături, putem spune că actuala stare de lucruri barează accesul majorității candidaților la scrutinul electoral, lăsând cale liberă doar unora, celor „oficiali”. Prin urmare, nu putem vorbi despre democrație în acest caz. Așa cum nu putem vorbi, de altfel, nici despre stat.
Putem vorbi, însă, despre un circ în care se vor transforma aceste așa-zise alegeri prezidențiale, în care niște candidați ai sistemului se vor „bate” între ei pentru o funcție care, de fapt, în actuala situație, nu înseamnă nimic, pentru că nu decide nimic.
