Istorie

Colonizarea forţată a Basarabiei după 1812

Noi numim şi comparăm colonizarea cu fenomenul „tsunami”, care distruge totul în calea lui. Unii istorici scriu că, chipurile, „schimbarea componenţei etnice a populaţiei Basarabiei a contribuit la „dezvoltarea demografică a ţinutului”. Se intensifică simţitor procesul de urbanizare”. „Din 1819 până la 1856 populaţia urbană a crescut de la 43 de mii până la 196 de mii de oameni, de circa 4,6 ori” („Istoria Republicii Moldova”, Chişinău, 1997, p. 100). Însă, în realitate, Rusia ţaristă ducea o politică meschină şi sângeroasă de colonizare şi schimbare a componenţei etnice a populaţiei, de lichidare a populaţiei româneşti din această regiune.

După 1812, Basarabia a fost transformată într-o simplă gubernie rusească. Elita politică a Rusiei ţariste (Alexandru I, Mihail Kutuzov, Ivan Garting, Alexandru Bahmetiev, Filip Vighel, Mihail Voronţov, Ivan Inzov, Ivan Lipromdi, Pavel Ciceagov, A. Kornilevici, S. Tucikov şi mulţi alţii) s-a ocupat cu colonizarea Basarabiei. În multe documente scrise şi trimise la Petersburg se afirma precum că Basarabia este o regiune „pustie”, ceea ce nu corespundea realităţii.

La 22 ianuarie 1814, Alexandru I a permis strămutarea de colonişti nemţi în Basarabia, dându-le aceleaşi drepturi, acordate bulgarilor şi sârbilor care s-au aşezat în această regiune românească mai înainte. În 1814, coloniştii nemţi întemeiază în sudul Basarabiei prima lor colonie, Tarutino, iar din 1815 sunt formate coloniile nemţeşti Krasnoe, Culmea, Maloiaroslaveţ, mai apoi, din 1816, s-au format localităţile nemţeşti Brien, Arciz, Borodino, Leipzig, Kleistitz, Verschanpenaus şi Berezino, iar coloniştii bulgari întemeiază satul Valea Perjei. Colonia Katzbach a fost întemeiată în 1821, iar colonia Sarata în 1812. În acest an, prin decretul lui Alexandru I coloniştii nemţi şi bulgari sunt scutiţi de plata taxei către stat pe lemnul adus din Herson pentru a-l utiliza la construirea caselor de locuit şi a clădirilor publice. Mai târziu au fost formate coloniile nemţeşti Maloiaroslaveţ II şi Verschanpenaus (1823), Gnadental (1830), Friedenstal (1833) etc. La 23 februarie 1832, Nicolae I a aprobat denumirile coloniilor bulgare şi găgăuzeşti: Ferapontovka, Tvardiţa, Chiuriutnea, Tabac (Bolgrad), Vaisal, Derment-Dere, Iserli, Devlet-Agaci, Pandacli, Glavans, Galiţî, Selioglu, Traianul Vechi, Ciumlechioi, Ghiulmen, Cuporom, Burgugi, Deljelere, Iscopolos, Beimagala, Dragodan, Trapoclu, Camcic, Culevcea etc.

Mai apoi, la 29 decembrie 1819, Alexandru I a emis un decret privind stabilirea în Basarabia a bulgarilor şi altor colonişti. Toţi aceşti venetici, sosiţi în Basarabia, aveau „toate drepturile şi privilegiile acordate străinilor declaraţi colonişti, aşezaţi în guberniile Novorosiei şi în Basarabia”. Aceşti colonişti au fost scutiţi pe un termen de trei ani de impozitele de stat şi prestaţiile în folosul statului. Mai mult, toţi coloniştii care au venit în Basarabia în timpul războiului de cotropire din 1806-1812 au beneficiat „de aceeaşi scutire pe un termen de şapte ani” (Dinu Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 101). Tot pământul din sudul Basarabiei a fost împărţit într-un mod arbitrar în patru districte. 1. Districtul Prut cu 14 localităţi; 2. Districtul Cahul cu 12 sate; 3. Districtul Ismail cu 13 localităţi şi 4. Districtul Bugeac cu 19 sate. Din toate aceste 58 de localităţi, 26 erau sate româneşti, iar 32 erau sate bulgăreşti, ruseşti, ucrainene, găgăuzeşti. Din această perioadă s-a pus baza răpirii sudului Basarabiei şi alipirea lui la Novorosia, iar mai apoi la Ucraina sovietică în 1940. Colonizarea Basarabiei a adus la schimbarea denumirii satelor. Comuna Tabac a fost în 1819 botezată în Bolgrad, iar satul Bairamcea ruşii l-au numit Nikolaevka-Novorossiiskaia, pentru că aici veniseră hoardele de cazaci din Novorosia.

Cea mai mare primejdie pentru românii basarabeni a fost colonizarea Basarabiei cu populaţie rusească şi ucraineană. Ţarismul a decis ca prin colonizarea acestei provincii cu populaţie slavă s-o transforme mai apoi în „pământ rusesc”. În iulie 1812, Pavel Ciceagov l-a obligat pe noul numit guvernator al Basarabiei Scarlat Sturdza, să aibă grijă de colonizarea acestei regiuni cu populaţie străină, să atragă „atenţia popoarelor vecine asupra acestei provincii” şi să supună sub controlul Rusiei „sufletul acestor popoare” (Dinu Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 66-67, 112). În 1825, Mihail Voronţov a format o Comisie specială de stat care se ocupa cu ocârmuirea coloniştilor („Oficiul coloniştilor din Basarabia”). În 1833 acest Oficiu a fost desfiinţat, iar pentru administrarea tuturor coloniilor din sudul Rusiei a fost menţinut Comitetul tutelar al coloniştilor străini din Rusia, sub preşedinţia lui Ivan Inzov, având reşedinţa la Odesa.

Prima categorie de ţărani ruşi care au venit în Basarabia au fost aşa-numiţii ţărani „fugari”. În secolele XVIII-XIX în Basarabia au năvălit ca lăcustele foarte mulţi ţărani ruşi şi ucraineni. În Rusia ţaristă se răspândeau diferite „zvonuri”, „ştiri false” („sluhi”) precum că Basarabia „are un pământ de aur”, „este un pământ de rai”, „de paradis” (C. V. Cistov, „Russkie narodnîie soţialino-utopiceskie leghendî”, M., 1967). De aceea aceşti ţărani şerbi nu mai voiau să lucreze gratis, degeaba la boierii ruşi. Ei lăsau casele lor, moşiile boierilor şi se refugiau în Basarabia. Numai în 1810-1811 au venit în Bugeac peste 15 mii de ţărani fugari ruşi şi ucraineni (Anţupov I. A. „Russkoe naselenie Bessarabii i levoberejnogo Podnestrovia v konţe XVIII-XIX v.”, Chişinău, 1996, p. 14). Dacă în 1812 în 12 sate ruseşti din Bugeac locuiau 312 familii, apoi în 1822 deja locuiau peste 1248 familii ruseşti. (ANRM, f. 1, inv. 1, d. 3998, f. 18-23; f. 5, inv. 3, d. 747, f. 182-186).

A doua categorie de ţărani ruşi care au colonizat Basarabia erau „rascolnicii”, reprezentanţii credinţei de rit vechi ortodox. Ei nu au acceptat reforma bisericească a patriarhului Nikon din 1655-1656 şi s-au refugiat în mai multe regiuni ale ţărilor vecine, inclusiv în Basarabia. Trăiau izolat de moldoveni, se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi manufactura de casă, nu au studiat limba română, aplicau obiceiurile ritului vechi ortodox. În 1868 în Basarabia locuiau 9800 de rascolnici. După datele publicate de I. A. Anţupov, în 1861-1865, în judeţul Orhei trăiau 865 de rascolnici, inclusiv 250 în comuna Teleneşti. De asemenea, ei mai activau în satele Ivancea şi Izbeşti. Din 1656 şi până în 1903, în zona de nord a Basarabiei s-au refugiat circa 10 mii de rascolnici.

A treia categorie de ţărani ruşi care au venit în Basarabia au fost ţăranii colonişti aduşi de către administraţia ţaristă. La 21 septembrie 1826 a fost confirmată decizia cu privire la strămutarea în Basarabia a 20.000 de ţărani din guberniile Cernigov, Poltava, Oriol, Kursk, Kaluga, Tula şi Reazan.

Această decizie ne vorbeşte despre faptul că ţarismul a decis să mărească numărul coloniştilor ruşi ca un mecanism eficient de consolidare a regimului de ocupaţie rusesc. O mare parte de ţărani ruşi şi ucraineni se angajau ca muncitori agricoli, alţii lucrau la întreprinderile industriei alimentare, în construcţie, la calea ferată etc. Ei foloseau orice formă de lucru pentru a rămâne în Basarabia. Colonizarea era calea mai fină de subjugare totală a românilor basarabeni. Pentru a se camufla adevăratul scop al colonizării, ea era prezentată ca o necesitate de a valorifica aceste pământuri, chipurile, slab populate. În realitate, densitatea populaţiei Basarabiei de 1,2 oameni la km2 era mai mare decât în guberniile ruseşti, precum Vologda, Arhanghelsk, Kuban, Stavropol etc. („Basarabia şi basarabenii”, p. 164). Pe de altă parte, ţarismul a împărţit mai mult pământ la colonişti decât aveau ţăranii români din Basarabia. Conducerea imperială nu se putea baza numai pe elementele nobilimii autohtone. Ţarismul a atras de partea sa acele elemente ruse, care erau străine tradiţiilor şi intereselor populaţiei româneşti din Basarabia. El le-a atribuit sub formă de cadou pământul românilor basarabeni. În 1812-1835 ţarul a dăruit contelui Karl Neselrode, generalului Ivan Sabaneev, principelui Volkovski câte 10.000 de desetine de pământ în Basarabia; generalul Mihail Roler a primit 3000 desetine, consilierul de stat Constantin Catacazi, moştenitorii generalului Cornilovici, Dumitru Moruzi au primit câte 6000 desetine, colonelul Canarin – 25.000, generalul Alexandru Benkendorf – 28.000, colonelul Afanasiev – 7 mii desetine de pământ arabil („Basarabia şi basarabenii”, p. 166-168). În această perioadă, ţarismul a donat boierilor ruşi şi celor rusificaţi 300.560 de desetine de pământ. Acest pământ aparţinea ţăranilor basarabeni. Dar acest teritoriu a fost colonizat de boierimea rusească.

Către 1843-1844, în Basarabia locuiau 48.963 de evrei, 15.410 ruşi, 64.686 bulgari şi găgăuzi, 119.248 ucraineni, 15.477 germani, 2.356 armeni, 2.824 greci şi 2.612 – alte etnii (ANRM, f. 2, inv. 1, d. 4126, f. 10-22). În urma colonizării forţate a Basarabiei, deportării populaţiei autohtone în această regiune în 1897 locuiau: 47,5% români moldoveni, 19,62% ucraineni, 11,79% evrei, 8,05% ruşi, 5,33% bulgari, 3,11% nemţi, 2,88% turci (găgăuzi), alte etnii – 1,1% (D. Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 126).

Colonizarea ţaristă a influenţat asupra componenţei populaţiei din judeţul Orhei. Către 1901 în acest judeţ locuiau 191.766 români moldoveni, 17.539 ruşi, 26.005 evrei, 296 armeni, 493 polonezi şi 189 găgăuzi.

În concluzie, vom menţiona că sistemul colonial ţarist a format o bază socială eterogenă, care a apărat regimul de ocupaţie rusesc în Basarabia în anii 1812-1917.

Autocraţia ţaristă a creat în Basarabia mai multe probleme naţionale, care până astăzi nu sunt rezolvate. Problema ruşilor, ucrainenilor, bulgarilor şi găgăuzilor îşi trage rădăcinile din perioada războiului de ocupaţie ruso-turc din 1806-1812, care s-a desfăşurat pe pământul românesc fără nici un drept legal.

Încercarea de a rezolva aceste probleme trebuie să înceapă cu studierea istoriei apariţiei acestor etnii pe teritoriul suveran al Ţării Moldovei şi mai apoi al Basarabiei. Datele statistice, documentele istorice ne arată că sudul şi parţial nordul Basarabiei, Transnistria şi oraşele Ismail, Akkerman, Tighina, Orhei, Bălţi, Soroca, Hotin şi Chişinău au devenit în timp de 200 de ani de dominaţie rusească centrele principale de colonizare, rusificare, denaţionalizare şi distrugere a populaţiei româneşti din această regiune. Colonizarea a concentrat puterea ţaristă şi sovietică în aceste centre basarabene, a format anumite focare de promovare a politicii expansioniste a Federaţiei Ruse, de distrugere a limbii, istoriei românilor, vieţii spirituale, naţionale româneşti, de implementare a tuturor atrocităţilor celui mai antiuman regim ruso-sovietic de ocupaţie. Regimul colonial ţarist şi sovietic timp de 200 de ani totuşi nu a fost în stare să stopeze, să blocheze năzuinţa şi aspiraţiile românilor basarabeni spre o prosperare naţională şi socială, spre unirea liberă, de bunăvoie cu ţara noastră – România.

Anton Moraru,
dr. hab. în istorie, prof. univ. 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *