Miracolul, legenda și tradiția îi umpleau văzduhul. „Un sat legendar, cu broaște trimise în prag, fel de fel de vrăji de mi-era frică să adorm, copil fiind”, își amintește o săteancă. A fost un sat aproape de graniță, care a trăit durerile Basarabiei din 1940 și a respirat istorie, greoi, ftizic, atacat. A fost, dar nu mai este. Retrăind destinul Atlantidei, Costeștiul a fost înghițit de ape.

Apele ce înghit case

An de an, pe timpul când se topeau zăpezile, apa Prutului se umfla și înainta încet, dar sigur în casele oamenilor. „Când veneau apele, peștii intrau în Ciuhur, un afluent al râului. Prutul a hrănit sute de ani satul”, își amintește fostul sătean Iurie Ciobanu. „Într-un an, apele au ajuns până în casă și după ce s-au retras, am găsit un somn blocat în sobă. A fost adus de ape și n-a mai putut ieși”, povestește o altă săteancă, Veronica Postolachi, astăzi profesoară de limba română. Însă în 1969, o inundație cum n-a mai văzut valea Prutului a șters de pe fața pământului 160 de case. „Apa era într-atât de mare, încât oamenii s-au cățărat pe biserica de lemn ca să se salveze. Eu absolveam pe atunci școala medie și când am ajuns acasă, mi-am văzut casa izolată ca o insulă în mijlocul unei ape. Puteam ajunge doar cu o plută, mai văd și astăzi această imagine”, povestește femeia, iar ochii îi sunt fixați în gol.

Costeștenii trăiau în așteptarea apelor, cu frică și credință în Dumnezeu. Iar apele veneau, fără să țină cont de viețile oamenilor. „Într-un an, când vărul meu s-a însurat, apele au venit chiar a doua zi. Alaiul ieșea din casă, iar apa îi urma, încetișor, pătrunzând în casa proaspătului mire”, povestește Iurie Ciobanu. „Nenorocirea a venit peste noi și în 1973, când s-a revărsat puternic Prutul abia dezghețat. Atunci o bucată mare de gheață a tăiat casa mătușii mele în două, de parcă un cuțit a trecut prin unt”, își amintește bărbatul și își trece mâna prin părul scurt și dalb.

Credința făcătoare de minuni

Biserica de lemn a satului, ce a salvat multe vieți în 1969, poartă cu ea o poveste ce datează din 1940. „Când au venit rușii să dezbrace biserica de toate bogățiile ei și să-i pună lacăt, s-au oprit asupra unei iconițe, de dimensiunea unei cărți”, relatează femeia, iar degetele-i subțiri îi estimează mărimea. „Aceasta devenise atât de grea, încât patru oameni nu au fost în stare să o ridice, semn că e lucru sfânt și are putere divină”. Astăzi, biserica de lemn se află sub ape. Rămășițele ei autodemolate sunt scufundate în întinderea ce poartă azi numele Lacul de acumulare Costești-Stânca.

Oaza frumosului

Acum 50 de ani, vatra satului forfotea. Cine-ar fi crezut că într-o margine de Basarabie hărțuită de comuniști, oamenii simt muzica, tradiția și cultura? Pe înserate, se cânta muzică clasică pe malul Prutului, iar copiii interpretau bucăți din Glinka sau din Aida de Verdi. Notele se unduiau împreună cu clipocitul melodios al râului. „Era extraordinar! Școala avea fanfară, orchestră, ansamblu. Ascultam Șostakovici! Acolo, eu și colegii mei, ne-am căpătat cultura muzicală. Scriam note muzicale, teorie, bemoli, conspectam viețile compozitorilor…”, enumeră exaltată Venorica Postolachi. „Copiii aveau îndeletniciri inedite. În ograda părinților mei, una mare, cu salcâmi se organizau concerte. Femeile se adunau, iar copiii prezentau numere de acrobație, balet, ghicitori și poezii. Eu obișnuiam să cos rochițe pentru păpușa mea cât palma mamei. Când au venit apele, mi-au spălat cele peste 100 de rochițe pe care le cârpisem din ce găseam”.

Legende satului

Astăzi, Lacul de acumulare Costești-Stânca are acoperite nu doar vatra, dar și peșterile ce mărgineau pitoresc satul. Aceste peșteri au servit drept ascunziș sătenilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și au salvat multe vieți de la bombardamente. După război, sovieticii își țineau oile în acele grote. O altă peșteră, dincolo de frontieră, era numită Căsoaia Doamnei. Avea intrarea cât o ușă și se întindea pe câteva sute de metri. „Se spune că acolo a trăit și s-a ascuns soția lui Ștefan cel Mare, iar turcii de la moara satului, numită moara fâneței, au tras cu arcul și au omorât-o. Doar cei mai curajoși băieți treceau hotarul și se avântau să intre în acea peșteră!”, mărturisește costeșteanul Iurie.

De curaj era nevoie și pentru a merge la cele 100 de movile din apropierea satului. Oamenii vorbeau că acele movile au fost făcute de turci pentru a-și ascunde comorile. „Sătenii credeau că cine va încerca să le dezgroape, își va ieși din minți”, își amintește vag profesoara Postolachi. Una dintre aceste ridicături se află chiar la mijlocul unui drum și este cunoscută drept Movila Tătarilor. „Se spune că e făcută din mormintele tătarilor, iar sovieticii au construit drumul pe de-a dreptul pentru a-și bate joc de ei”, își amintește bărbatul.

Supraviețuirea unei identități

Comunismul ce s-a năpustit asupra Basarabiei în 1940 a lăsat urme vizibile și dureroase. Oamenii își duceau traiul cu greutate pe un plai mioritic, prins între stâncile de calcar. O dată la doi ani, bărbații erau nevoiți să plece în Rusia, în Murmansk sau Arhanghelsk, pentru a-și câștiga un ban. Nici iernile din Costești nu erau blânde. „Se vâna foarte mult iarna, bărbații aveau costume albe cu care se mascau. Mi-o amintesc pe mama intrând în casă cu un somn de un metru, iar coada o bătea peste paltonul ud. Același somn îl văd sărind în tigaie în propria lui grăsime”, continuă Veronica Postolachi. Costeștenii aveau noroc de pește în anii teribili ai foametei comuniste.

„Știi de unde am învățat alfabetul latin? Din revista Femeia, de dincolo de Prut, la care am reușit să ne abonăm printr-o minune. Iar la radio, prindeam frecvența București și ascultam cu toții concursul „Cine știe, câștigă!”, povestește zâmbind femeia ce le predă astăzi copiilor literatura română veritabilă. Sătenii se simțeau mărginiți de sârma ghimpată, cu libertatea pierdută peste noapte, într-o realitate confuză asupra căreia nu aveau putere.
„Costeștenii îi auzeau pe cei de dincolo de Prut vorbind… vorbeau ca noi! Ne strigam de pe un mal pe altul, pentru noi era o senzație, o poveste! Ca să aflăm după atâția ani, ce-i de dincolo… Ca în câteva decenii, Costeștiul Vechi să nu mai existe”, șoptește profesoara.

Victoria Colesnic, stagiară